Am redescoperit de curând unul dintre cele mai emoţionante  articole referitoare la amprenta pe care Enescu a lăsat-o în conştiinţa internaţională. Publicat în 25 februarie 2002 de THE GUARDIAN sub semnătura pianistului şi profesorului Dominic Saunders, parcursul muzicologic apasă puncte dureroase ale conştiinţei internaţionale: cum şi de ce rămâne muzica lui Enescu atât de puţin cunoscută?

Aşa cum spune şi autorul, “merită o soartă mai bună”…

 

*  *  *  *  *

Mozartul pe care l-am ratat

Interpretările lui George Enescu la vioară sunt deja intrate în legendă, însă el se vedea pe sine în primul rând drept compozitor. Deci, de ce ştim atât de puţin despre muzica sa unică?

Dominic Saunders

george-enescu-music-festivalGeorge Enescu era omul descris de Yehudi Menuhin drept:  “Absolutul după care îi judecam pe toţi ceilalţi…cea mai extraordinară fiinţă, cel mai extraordinar muzician şi cea mai modelatoare influenţă pe care am  trăit-o vreodată”.

Astăzi, Enescu este evocat ca unul dintre cei mai mari violonişti ai secolului 20 şi ca profesorul şi mentorul lui Menuhin; a fost, deasemenea, un formidabil pianist şi dirijor.Pe parcursul vieţii sale extraordinare i-a cântat lui Brahms, a studiat cu Fauré şi Massenet, i-a cunoscut pe Bartok, Strauss, Ravel, Debussy şi Şostakovici. Pablo Casals, pe care l-a acompaniat la pian, l-a numit “cel mai mare fenomen muzical de la Mozart”.

Şi totuşi, Enescu se vedea pe sine în primul rând – şi mai ales – compozitor. Ceea ce naşte întrebarea: de ce este frumoasa şi unica lui muzică atât de puţin ştiută?  De ce lucrarea sa favorită, opera Oedipe, a avut premiera britanică abia în vara asta (n.n. 2002), la mai bine de 60 de ani după ce a fost scrisă? De ce o lucrare atât de semnificativă precum Cvintetul cu pian op. 29  a aşteptat până în seara asta prima audiţie în Marea Britanie? (The Solomon Ensemble, în care sunt pianist, o va interpreta).

Răspunsul îmbină atât aspectul politic cât şi cel personal:  divizarea  postbelică a Europei, multiplele regrese şi dificultăţi experimentate în timpul vieţii, ca şi modestia şi totala lipsă de interes în propria promovare. Ne putem întreba cum ar fi putut percepe un tarif în era noastră, a marketingului şi PR.

În urmă cu şase sau şapte ani, nu ştiam nimic despre muzica lui, până când prietena şi colega mea, violonista Anne Solomon, mi-a trimis o înregistrare cu Sonata a treia pentru vioară. Am fost uimit de lucrare şi de atunci sunt din ce în ce mai fascinat şi pasionat de muzica sa. Anne şi cu mine am început să lucrăm împreună piesele de vioară şi pian, repetând şi incluzându-le în programele concertelor şi am fost entuziasmaţi când, în zorul unei înregistrări, Menuhin a acceptat (la finalul lui 1997) să ne asculte cântând şi să ne ofere sfaturile sale.

Partiturile lui Enescu sunt înţesate cu semne detaliate şi indicaţii, mai mult decât am întâlnit aproape peste tot – fiecare nuanţă a detaliului tehnic şi expresiv se află acolo în pagină, iar efectul volumului pur de informaţie asupra interpretului poate fi copleşitor şi chiar contraproductiv, la început.

Trebuie să absorbi toate acestea – cele mai mici fluctuaţii ale tempoului, digitaţia, arcuşele, culorile –  până când devine complet natural, iar atunci muzica prinde viaţă în faţa ascultătorului,  într-un fel care nu este complex sau studiat, ci, mai degrabă, fluid şi cu o sonoritate improvizatorie. Îarăşi şi iarăşi, Menuhin ne-a trimis din nou la miriadele de semne din partitură şi ne-a arătat că era destul să le urmărim pe toate cu sfinţenie pentru ca muzică să vorbească. Ne-a arătat fotografii şi ne-a împărtăşit amintiri – se pare că Enescu îl numea “tânărul meu prieten bătrân” iar reverenţa pe care încă o simţea pentru fostul său profesor de acum 30 de ani era evidentă.

Enescu s-a născut în 1881 în Moldova din nordul României şi, ca unic copil (dintre cei 12)  care a supravieţuit, pare să fi fost binecuvântat chiar de la început. Primiele lecţii de vioară le-a primit  la vârsta de patru ani de la un ţigan  bătrân care l-a învăţat să cânte după ureche. Curând avea să scrie propriile sale piese, iar la şapte ani a devenit  al doilea copil sub vârsta de 10 ani  acceptat la Conservatorul din Viena. La 13 ani s-a mutat la Paris. Muzica lui Enescu va fi fiind puţin cântată în vestul Europei însă în ţara sa natală este venerat ca o figură de o enormă importanţă – nu numai ca cel mai mare compozitor al lor ci şi pentru felul în care a promovat alţi muzicieni români şi a strâns uriaşe sume de bani în scopuri filantropice.

Muzica era atât de înrădăcinată în fiinţa sa  încât Enescu avea abilitatea extraordinară de a concepe şi reţine în mintea sa piese întregi, înainte de a scrie orice pe hârtie. Cu puţin timp înainte de moartea sa în 1955 i-a spus prietenului său Marcel Mihalovici: “Dacă aş putea să pun pe hârtie tot ce am în cap, mi-ar luat sute de ani”. Nu era numai muzica sa cea pe care o putea absorbi (consider că “a memora” ar fi cuvântul nepotrivit) atât de  complet, În 1927, Menuhin (în vârstă de 10 ani)  a fost martorul unui eveniment care a devenit faimos. Ravel a venit cu noua sa Sonată pentru vioară şi l-a rugat pe Enescu să o treacă împreună cu el. După ce au trecut partitura o singură dată, Enescu şi-a închis ştima şi, împreună  cu violonistul, a repetat întreaga lucrare, cântând totul din  memorie.

În urmă cu cinci ani, când am găsit pentru prima dată  Cvintetul cu pian al lui Enescu într-o listă de lucrări ale sale, am fost surprins să descopăr o lucrare camerală de aproximativ 40 de minute (din perioada sa de maturitate), care era atât de puţin ştiută în afara României. De fapt, nici nu a apucat să termine  piesa – deşi toate notele erau scrise acolo, în pagină – care nu a fost nici publicată şi nici interpretată în timpul vieţii sale.

Colegii mei dar şi eu eram oarecum temători însă în momentulice-34-von-52 în care am reuşit să o parcurgem s-a dovedit a fi o muzică de o incredibilă senzualitate şi vitalitate. Enescu avea o ureche atât de fină încât putea să scoată diferite culori din fiecare instrument încât ajugea să dobândească efecte de o bogăţie orchestrală.

Ca în mai toată muzica sa caracteristică, scrierea este influenţată la un nivel adânc de primele melodii pe care le-a cântat copil fiind- folclorul tării sale native. A doua mişcare din Cvintet are exuberanţa şi pasiunea iar cea de-a treia mişcare  melancolia, pe care Enescu le-a simţit a fi cele mai caracteristce stări ale folclorului românesc. (In Sonata a  treia pentru vioară, Menuhin descria starea sa ca ” nostalgie, dor, resemnare şi tristeţe adâncă”). Învăţarea acestei piese a fost solicitantă şi fascinantă.

Pe tot parcursul vieţii, Enescu s-a  întors la vechile piese, pe care le-a revizuit şi remodelat. Nu numai această scrupulozitate excesivă explică de ce am rămas cu doar 33 de piese. Iarăşi şi iarăşi, era frustat de dorinţa sa de a dedica mult mai mult timp compoziţiei. Când economia românească s-a prăbuşit în timpul primului război mondial, toate economiile sale au dispărut şi a fost nevoit să se întoarcă pe podiumul de concert pentru un program de turneu încărcat: acelaşi lucru s-a întâmplat şi în 1946 când a ales să părăsească România comunistă – urmând ca  ultimii nouă ani  ai vieţii să îi petreacă în exil. La acea vreme suferea deja din cauza coloanei vertebrale care  l-a şi betegit în cele din urmă, însă din nou s-a întors pe podium pentru concerte, mai mult ca dirijor.

În anii ’30 Enescu s-a îndrăgostit de Maria CAntacuzino, cunoscută prietenilor ca Maruca, prinţesă în urma primei sale căsătorii care a  adus-o într-una dintre cele mai bogate familii din România. După ce s-a căsătorit cu Enescu, se pare că a devenit din ce în ce mai dificilă şi excentrică, dacă nu chiar nebună către final.

În ultimele câteva luni ale vieţii, când cuplul trăia oarecum în sărăcie  într-un apartament vechi de două camere din Paris, ea a început să vândă manuscrisele şi, în cele din urmă, vioara sa Guarneri. Menihin şi soţia sa Diana l-au vizitat acolo şi au stat într-o cameră  în care încăpea numai patul şi un pian mare.

Povestind scena, Diana a notat mai târziu: “Mehudi a vorbit cu el despre muzică iar la un moment dat Enescu s-a întors către pian şi a alergat cu degetele sale răsucite pe claviatură de parcă ar fi fost o prelungire a fiinţei sale… vedeam cravata ponosită, haina veche, faţa lividă ca ceara cu trăsăturile frumoase şi ochii senini”.

Este un tablou profund mişcător al unui om în întregime  devotat muzicii şi a cărui viaţă s-a sfârşit tragic. Muzica sa merită o soartă mai buna.

 

Traducerea şi adaptarea: Sorina Goia

sursa : http://www.theguardian.com/music/2002/oct/25/classicalmusicandopera.artsfeatures

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2015/04/Avatar-12345.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2015/04/Avatar-12345-150x98.jpgsorina.goiaAVATAR ENESCU
Am redescoperit de curând unul dintre cele mai emoţionante  articole referitoare la amprenta pe care Enescu a lăsat-o în conştiinţa internaţională. Publicat în 25 februarie 2002 de THE GUARDIAN sub semnătura pianistului şi profesorului Dominic Saunders, parcursul muzicologic apasă puncte dureroase ale conştiinţei internaţionale: cum şi de ce rămâne muzica lui...