MP 1Imagini fugare 

 

În staţia tramvaiului 4, cu 67 de ani în urmă

În Piaţa Libertăţii, la Primăria veche, cum îi ziceam noi pe atunci (timişorenii mai bătrâni o numeau încă “baia turcească”), mai exact, la colţul străzii Mărăşeşti cu piaţeta primăriei, avea loc, de mai  multe ori pe zi, un spectacol demn de reţinut:  întoarcerea tramvaiului 4 din oraş  înapoi, la Mehala, în dialect, Măhala. Manevra se desfăşura în felul următor: vagonul motor sosea  trăgându-şi remorca pe singura linie existentă până în stația din Piaţa Libertăţii, unde linia se dubla pentru câţiva metri. Acum, remorca trebuia detaşată şi împinsă pe cea de-a două linie spre a fi ataşată în spatele  vagonului motor. Concomitent vatmanul (în româneasca literară bucureşteană ,,manipulantul”) îşi lua uneltele şi se instala cu ele în partea opusă a vagonului motor. Colegul lui, vânzătorul de bilete, întorcea lira (pantograful), agăţată de o funie, în noua direcţie – o performanţă tehnică demnă de admiraţie în anul 1948.  Dramaturgia evenimentului devenea însă interesantă abia în momentul când unii călători adunaţi în staţie în aşteptarea tramvaiului se angajau voluntar dar cu mult entuziasm să manevreze vagoanele, împingându-le înainte şi înapoi. Comentariile de inspiraţie măhăleanţă cu care ,,voluntarii” îşi coordonau munca, dinamica expresiilor şi coloritul dialectal completau spectacolul ca o muzică de scenă.

Cea dintâi sală de repetiţie a tinerei filarmonici bănăţene

În  contrast cu spectacolul ,,tramvaiul 4”, răsuna din holul casei de peste drum o altă muzMP2ică. Acolo repeta  orchestra simfonică a  Filarmonicii ,,Banatul”, înfiinţată abia cu un an în urmă. Sala  avea un aspect dezolant, geamurile, în parte sparte, fuseseră înlocuite cu plăci de traforaj, uşile nu se închideau bine, iarna curentul şi frigul obligau  să se repete  în palton. Câţiva ani mai târziu, după ce Filarmonica se mutase la ,,Capitol”, holul acela ,,istoric” a fost transformat într-un magazin de legume şi fructe, Aprozar, pe urmă într-o  librărie, azi se pare că adăposteşte un bar de zi.

În 1948, eu eram elev de liceu, dar frecventam concomitent o clasă de pian la Institutul de Artă aflat pe strada Mărăşeşti. Drumul spre staţia tramvaiului 6, care  mă ducea acasă, trecea  pe la sala Filarmonicii, accesibilă pe atunci fiecărui trecător curios sau interesat. Acolo l-am văzut pentru prima oară pe marele senior al baghetei George Georgescu repetând  cu foarte tânărul pianist Valentin Gheorghiu concertul nr.1  de Liszt şi l-am admirat pe Constantin Silvestri cu o fulminantă interpretare a uverturii ,,Ruslan şi Ludmila” de Glinka. Tot acolo am participat într-o dimineaţă la un moment muzical remarcabil.

Întâlnirea cu un virtuos al claviaturii

Tocmai mă întorsesem de la o prelegere de istoria muzicii pe tema ,,Beethoven”, când mi-au ajuns la ureche din sala de repetiţie a Filarmonicii nu acordurile puternice ale unui ansamblu simfonic, ci sunetele delicate al unui duo instrumental: Mircea Popa la pian şi Nicolae Drăgoi la vioară cântau sonata în do minor de Beethoven. În jurul lor se adunaseră în cerc instrumentiştii din orchestră, printre ei vârfuri ale muzicii timişorene, neuitatul violist Ion Suciu (Jani Bàcsi), cunoscutul violoncelist Gorianţ, farmacistul contrabasist Bruno Brauch şi alţi membri fondatori ai Filarmonicii. ,,Publicul”, adunat ad hoc în pauza repetiţiei de orchestră, asculta concentrat, surprins și fascinat de calitatea interpretării. Pe excelentul violonist Drăgoi îl cunoştea toată lumea muzicală din Timişoara, de Mircea Popa ca pianist însă  nu vorbea nimeni. Imaginea pianistului aplecat asupra claviaturii, touchee-ul lui fin, exactitatea tehnicii pianistice și concepția stilistică mi-au rămas până azi, după aproape 70 de ani, viu întipărite în amintirea mea despre eminentul muzician Mircea Popa.

Un virtuos al baghetei

 Preluînd conducerea Filarmonicii după moartea subită a predecesorului său, George Pavel, personalitate  foarte apreciată  în ţară şi peste hotare, tânărul Mircea Popa s-a aflat dintr-o dată confruntat cu un complex de probleme muzicale şi administrative iminente şi inerente primilor ani de existenţă a orchestrei şi a instituţiei ,,Filarmonica Banatul”. Măsura contribuţiei lui la închegarea instituţiei în anii 1948-1950 nu-mi este cunoscută, dar la repetiţiile lui, în strada Mărăşeşti şi mai târziu în sala cinematografului ,,Maxim Gorki”/,,Capitol”, am participat ca auditor de multe ori, până la plecarea mea la Bucureşti în 1950. Repetițiile lui Mircea Popa la pupitrul Filarmonicii, trăite de mine în faza în care preocuparea mea principală ca tânăr muzician în  dezvoltare era pianul, mi-au dat impulsuri determinante în orientarea mea spre arta dirijorală, devenită mai târziu activitatea mea centrală. Mircea Popa întruchipa tipul dirijorului modern: echilibrat în gestică, analitic în interpretarea partiturii, fără aluri teatrale, convingător în transmiterea mesajului artistic. Era un ,,Kapellmeister” de nivel înalt şi un excelent educator de orchestră şi – o calitate rară chiar la mulţi dirijori celebri – era un excelent  acompaniator în dialog cu cei mai capricioşi solişti. Cu el am cântat la Timişoara, în aprilie 1958, concertul Nr. 1 pentru pian şi orchestră de Liszt, o lucrare – cum bine  se ştie  – plină de improvizaţii, cadenţe şi ,,libertăţi” solistice, foarte dificilă de acompaniat. Mircea Popa la pupitru  îmi simţea cele mai mici intenţii, lăsându-mi toată libertatea necesară interpretării acestei capodopere a repertoriului romantic. Pentru mine, un acompaniament „de zile mari”!

În cei 18 ani în fruntea Filarmonicii Timişorene, Mircea Popa a condus orchestra la nivelul celor mai apreciate ansambluri simfonice din estul Europei. Aşa am găsit-o şi  eu 16 ani mai târziu, la numirea mea ca dirijor la Timişoara.

MP3O prietenie caldă

Prietenia mea cu Mircea Popa, încheiată în tinerețe la Timişoara, s-a adâncit şi consolidat după transferarea maestrului  la Opera din Bucureşti în 1964. Era o prietenie artistică, bazată pe părerile noastre identice  despre arta muzicală şi, în acelaş timp, o amiciţie personală legată de rădăcinile noastre comune, bănăţene şi timişorene.   Întâlnirile noastre, ca să ,,givănim”  în apartamentul soţilor Popa din Drumul Taberei, s-au intensificat după atacul lui cerebral în 1968. Au fost seri unice,  petrecute în convorbiri aprinse cu un mare muzician a cărui capacitate cerebrală părea chiar a se fi intensificat în pofida infirmităţii sale motorice.

Mircea Popa ar fi împlinit 100 de ani la 4 ianuarie. Ne-a părăsit în 17 august 1975, acum 40 de ani, lăsând în urmă o mare bogăţie în spaţiul în care a trăit şi activat. O bogăţie moştenită de multe generaţii de muzicieni care i-au urmat.

Alexandru Șumski,

Tübingen –    iunie 2015

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2015/08/MP-1-300x2121.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2015/08/MP-1-300x2121-150x149.jpgRevista MuzicalaDocumentar
    Imagini fugare    În staţia tramvaiului 4, cu 67 de ani în urmă În Piaţa Libertăţii, la Primăria veche, cum îi ziceam noi pe atunci (timişorenii mai bătrâni o numeau încă 'baia turcească'), mai exact, la colţul străzii Mărăşeşti cu piaţeta primăriei, avea loc, de mai  multe ori pe zi, un...