Aceasta era pe scurt, părerea mea iniţială despre carismaticul tenor catalan.Jos+Carreras

Şi… a venit ziua de 14 iulie 1987 în care a primit un diagnostic incredibil. Leucemie acută. O lume întreagă stătea cu sufletul la gură. Va fi  sau nu salvat?!… Timp de un an a suportat cele mai drastice metode de tratament. În cele din urmă, Dumnezeu l-a adus din nou printre noi!…

José  Carreras a fost deci  cel mai mic şi cel mai încercat dintre cei trei tenori, pe care ideea unui abil manager ca Tibor Rudas (de a-i reuni în acelaşi concert) l-a ridicat pe cele mai înalte culmi ale reclamei comerciale. După întâlnirile Pavarotti-Domingo-Carreras de la: Roma, Los Angeles, Paris şi Yokohama, numele lui a intrat în „tripleta de aur” a tenoristicii mondiale.

Vă rog să nu puneţi camerele prea aproape de el!…

Luaţi-i prim planul cât mai de departe, iar operatorii să nu intre în contact cu el!

Acestea au fost primele sfaturi cu care m-au întâmpinat organizatorii concertului de la Bucureşti, în 3 octombrie 2000.

Doamne, mă gândeam, ce mă fac cu asemenea restricţii, mai ales că Marius (Constantinescu) trebuia să-l întâmpine chiar la scara avionului, unde îi realiza şi interviul de bun venit.

A sosit şi clipa cunoaşterii.Un om plăpând şi palid, dar plin de solicitudine ne strângea mâinile cu un zâmbet prietenos. La fel de amabil a rămas şi la repetiţii, iar în timpul conferinţei de presă şi apoi, la interviul special pentru Televiziunea Română a glumit chiar şi s-a simţit în largul lui.

poza cu carrerasJosé  Carreras s-a născut la 5 decembrie 1946 la Barcelona, fiind cel mai mic dintre cei trei copii ai unui cuplu de condiţie medie, tatăl-poliţist, iar mama-proprietara unui mic salon de coafură. Încă de la o vârstă fragedă i-a avut ca idoli pe: Caruso, Pertile, Bjorling, Lanza şi Di Stefano. Visa să cânte ca ei, ceea ce a început să facă încă din copilărie, acasă, la şcoală, dar mai ales, în salonul de înfrumuseţare al mamei sale, unde era apludat şi recompensat cu mici bacşişuri.

–          Înzestrările dvs.muzicale sunt o moştenire de familie?

–          Bunicul din partea mamei era un pasionat şi un bun cunăscător al operei. El a fost cel care m-a învăţat primele romanţe şi arii. Dar el a fost un amator, nimic mai mult. Nimeni din familia mea nu a fost cântăreţ sau muzician.

–          V-ar fi plăcut să fiţi bas sau bariton?

–          (Râde) De ce nu?Dacă n-aş fi fost tenor, mi-ar fi plăcut să fiu mai întâi bas şi apoi bariton.

După zece ani de studii de chimie şi muzică, apare pe scena Teatrului Liceo din Barcelona, într-un rol mai mic din Norma, alături de Montserrat Caballé, cea care a vegheat începutul său de carieră cu o grijă aproape maternă. Obţine un premiu la Concursul Verdi de la Busseto (1971) şi astfel porţile teatrelor din Italia i se deschid. Urmează: Londra, Praga, Viena, Milano, New York, Chicago, San Francisco, cu succese de rezonanţă în: Elixirul dragostei, Don Pasquale, Rigoletto, Don Giovanni, Lombarzii, Bal mascat, Don Carlo, Carmen, Boema, Forţa destinului, Tosca.

–          V-aţi aventurat vreodată într-un rol nepotrivit vocii dvs. ?

–          Sigur. Toţi facem greşeli, trebuie să învăţăm din ele. După ce ai cântat un astfel de rol, se întâmplă să spui „n-a fost o partitură pentru mine”  şi o elimini din repertoriu.

–          Preferaţi un cântăreţ tehnic sau unul expresiv?

–          Am crezut întotdeauna că tehnica trebuie să servească unei interpretări mai bune şi nu invers. Interpretarea nu trebuie să fie sclava tehnicii. Adevărata tehnică trebuie să se simtă cât mai puţin, ea este cea care implică o emisie naturală a vocii. Dacă ea este prea evidentă înseamnă că nu este extraordinară.

–          Aţi fost mereu înconjurat de femei frumoase. Este frumuseţea o prioritate în viaţa dvs.?

–          (Râde) Cred că toţi iubim frumuseţea, indiferent de orice natură ar fi ea. Cred că nu sunt dulceag dacă afirm că frumuseţea adevărată vine din interior, din suflet.

Cine ar fi crezut vreodată că acest tenor cu o voce sigură şi sonoră,  cu un temperament catalan învolburat, cu un stil proaspăt şi adevărat de a transmite  emoţii şi sentimente, că  frumosul Carreras, cel care bulversase o lume ca partener al lui Caballé, în Maria Stuarda sau Lucrezia Borgia, ca favorit al lui Karajan în: Don Carlo, Aida şi Requiemul de Verdi, sau al lui Bernstein în Poveste din Cartierul de Vest, va avea de trecut (în anul 1987) pragul unei boli atât de necruţătoare ca leucemia?…Tocmai terminase de înregistrat Missa Criolla  şi avusese un ultim spectacol de Paiaţe la Viena. Şansa sa de supravieţuire era de 1 la 100, dar Carreras se autoîmbărbată spunându-şi: eu voi fi acela!. Şi a învins nu numai boala, ci şi ravagiile radiaţiilor, chimioterapiei şi transplantului de măduvă la care a fost supus. S-a reîntors la scenă mai puternic, revizuindu-şi forţele într-un repertoriu nou, adecvat noilor sale limite. Rolurile eroice, cum sunt Samson, Stiffelio sau Sly şi-au găsit în Carreras faţete inedite de interpretare. Patima sa luntrică a rămas însă aceeaşi. Să simţi viaţa, sa-ţi cunoşti profund sufletul, să trăieşti intens clipa, va rămâne crezul său pe viaţă. Din păcate, momentul bilanţului aduce cu sine  şi divorţul de soţia sa Mercedes după 22 de ani de mariaj. Cu ea îi are pe Alberto şi Julia. După această răscruce se dedică mai mult iubitelor şi copiilor, prietenilor, merge la spectacole, se plimbă, înoată, joacă tenis şi fotbal, trăieşte cu adevărat.

–          V-ar fi plăcut să facă muzică şi copiii dvs.?

–          Mie mi-ar fi plăcut, însă nu ştiu dacă şi ei ar spune acelaşi lucru.Băiatul, care deja este bărbat, are 26 de ani, e avocat în Elveţia, la o mare companie, iar Julia, fiica mea de 21 de ani, studiază la Universitatea din Barcelona, turism şi management hotelier. Amândoi iubesc muzica, au studiat, băiatul cântă la flaut iar fata la pian. Nu cred însă că vreunul dintre ei ar fi avut talentul pentru a deveni cântăreţ.

–          Sunteţi un om credincios?

–          Cred în ceva de deasupra noastră, orice ar fi. Există o forţă spirituală importantă, căreia trebuie să-i dăruim credinţa noastră.

(fragmente din interviul pentru TVR-2000)

Astăzi, Jo Carreras îşi consumă o mare parte din energie în susţinerea unor concerte ale căror fonduri le varsă în contul Fundaţiei împotriva leucemiei ce-i poartă numele. Pentru tinerele talente, a înfiinţat concursul de la Pamplona (Spania), unde s-au afirmat şi româncele Claudia Codreanu (1994) şi Celia Costea (2000).

Ascultându-l la Cocertul de Binefacere pentru Romania de la Viena, la începutul anului 1990, realizam că soarta ni-l redăruia purificat prin durere, mai profund, mai demn, mai responsabil. Odată cu sunetul îi auzeam parcă bătaia inimii, simţeam o ardere intensă şi curată, care îi transforma ofranda într-un imn al pasiunii făra limite. José Carreras a venit în Romania intr-un concert memorabil la Ateneu, în 3 octombrie 2000, după care a mai revenit de trei ori, la Bucureşti şi Timişoara (ultima dată într-o Gală de Crăciun  la Romexpo, în 15 decembrie 2013).

Orchestra Nationala Radio cu Jose Carreras_foto Virgil Oprina MLuminiţa Constantinescu

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/02/poza-cu-carreras-917x1024.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/02/poza-cu-carreras-150x150.jpgRevista MuzicalaRecenziijose carreras,Luminita Constantinescu
Aceasta era pe scurt, părerea mea iniţială despre carismaticul tenor catalan. Şi... a venit ziua de 14 iulie 1987 în care a primit un diagnostic incredibil. Leucemie acută. O lume întreagă stătea cu sufletul la gură. Va fi  sau nu salvat?!... Timp de un an a suportat cele mai drastice...