Staatsoper40521Bucuria reîntâlnirii cu solişti români

 

După un dezamăgitor spectacol cu Bărbierul din Sevilla la Dresda şi un altul, contestabil ca regie, cu Aida  la Munchen, am ajuns la Viena destul de îndoită, pentru Macbeth-ul din 7 octombrie. Văzusem pozele şi m-am gândit că, din nou, avem de-a face cu o exagerare din zona regietheater.

E adevărat, şi în concepţia lui Christian Rath acţiunea operei se schimbă în alt loc şi în alt timp.Şi el îşi populează spaţiul scenic cu personaje amestecate, dar nu şochează prin modificări în poveste, prin accente de sexualitate sau rasiste. Am putut accepta că Macbeth este un fel de şef de garnizoană sau de lagăr (cu costum de camuflaj, pijama şi papuci de casă, uniformă de gală cu şapcă, medalii şi epoleţi), că malefica sa soţie apare când într-o fastuoasă rochie lungă roşie cu bijuterii din pietre preţioase (la scena „banchetului”),  când în cămaşă de noapte peste care are un fel de tunică soldăţească. Curtenii sau inamicii Regelui (?) sunt îmbrăcaţi în uniforme de armată (cu bocanci) sau costume de piele, poartă ochelari de soare, învârt pe scenă un fel de sicrie pe rotile, sau agită în aer săbii, cuţite sau steaguri (pătate de sânge).

Nu mi-a displăcut felul în care le-a conceput Christian Rath maxresdefaultpe vrăjitoare. Sunt toate bătrâne, urâte, cu tunici lungi şi negre peste cămăşi albe, formând linii paralele, oblice sau intersectate, cu mişcări robotizate, lente sau alerte, în funcţie de accentele muzicii.

În câteva locuri s-a apelat şi la efectul multiplicării personajelor astfel încât, la scena în care Macbeth află că fiul lui Duncan îi va urma la tron, imaginea băiatului cu coroană devine apăsătoare prin numărul amplificat al copiilor-rege, în timp ce la scena dinaintea sinuciderii eroinei principale, apar mai multe Lady Macbeth, în acelaşi timp, în diversele spaţii ale turnantei. Exista o semnificaţie!… Sunt obsesiile morbide ale unor personaje însetate de putere.

12080070_10206531990651100_8070306761871498030_oDecorul lui Gary McCann este simplu şi auster, cu nişte pereţi uriaşi cenuşii, cu câteva scări şi platforme denivelate. Complotul dintre cei doi soţi criminali se petrece într-un pat imens, în timp ce la scena „banchetului” singura „pată” de culoare este dată de rochia sângerie a femeii-gazdă. Subiectul lugubru al operei se pretează la cât mai puţine artificii scenice.

altinoglu-webMi-a plăcut mult ceea ce am auzit. Incepând cu tânărul dirijor Alain Altinoglu. Are multă personalitate şi autoritate asupra întregului ansamblu. Pe solişti îi urmăreşte, îi ajută dar le şi impune un parcurs în stilul său. Deşi are de-a face cu celebra şi atât de experimentată orchestră a Filarmonicii vieneze, bagheta sa nu ezită, conducând spre o strategie dinamică şi agogică pe care eşti obligat să o respecţi. Nu degeaba a fost solicitat până acum, în toate marile teatre lirice ale lumii, începând cu Opera din Paris (oraş în care a făcut studiile), Metropolitan (New York) Colon (Buenos Aires), Bayerische Staatsoper (Munchen), Deutsche Oper (Berlin), şi altele… La Viena, Alain Altinoglu a mai dirijat Don Carlo, Falstaff, Don Giovanni, Faust, Romeo şi Julieta, Salomeea şi Simon Boccanegra. Din câte se spune în „culise”, sub un chip plăcut şi serios, se ascunde însă un tip jovial şi simpatic, un mare pianist şi improvizator de jazz.

Ca de obicei, atât corul mare cât şi corul de copii (pregătite de maestrul Thomas Lang) au fost impecabile. Sonorităţi diafane sau compacte, în care vocile sunt omogene şi precise, dicţia e bună şi participarea actoricească plină de dăruire.

Amintesc cele câteva nume de interpreţi din rolurile episodice: Donna Ellen, Jongmin Park, Ivan Beaufils, pentru a mă opri la Jinxu Xiahou, în personajul Malcolm. Un tenor chinez cu voce mare, uşor trâmbiţată, util atât în roluri mici (Gaston, Abdallo, Rodrigo) dar, la nevoie şi în Nemorino, Don Ramiro, Tenorul (Cavalerul rozelor).

Născut în Tenerife şi perfecţionat în Italia, Jorge De Leon a debutat deja la Milano, Verona, Madrid, Valencia, Barcelona, Napoli. A făcut şi Calaf cu Zubin Mehta. E încă tânăr şi nu mă miră „cartea de vizită” cu care se prezintă. Este posesorul unui glas consistent şi cu o claritate uniformă, cu fraze relaxate şi bine articulate. În interpretarea lui, aria lui Macduff  (O, figli, o figli miei) a fost unul dintre succesele serii.

Renumitul bas Ferruccio Furlanetto a fost Banquo. Era pentru prima oară când îl auzeam „pe viu”. Este impresionant ca statură şi „gabarit” sonor. În cânt se simte experienţa atâtor decenii de scenă, dar… în seara aceea, nu se lega cu tinereţea celorlalţi solişti. Parcă şi mişcările sau vocea aveau ceva bătrânicios în ele. L-am simţit destul de exterior în acest rol mic, redus aproape la o singură arie.

29318-275-macbeth_tatjana_serjan_george_petean_wiener_staatsoper_michael_pohn_resizedÎn Macbeth, „greul” operei îl duce cuplul celor doi soţi, în arii peste arii, duete, scene, ansambluri. Rusoaica Tatiana Serjan şi românul George Petean. O încântare. Au înălţimi asemănătoare, aceeaşi riguroasă pregătire muzicală şi implicare actoricească. Se simte că se stimează şi se stimulează între ei. Amândoi au „şcoala” lui Riccardo Muti (el – în Simon Boccanegra, ea -chiar în Macbeth), drept care obiectivul lor principal nu este sunetul puternic şi acuta infinită, ci respectul pentru nuanţele scrise în partitură, pentru cantabilitatea elegantă şi accentele dramatice naturale.

Tatiana Serjan este o soprană cu 121d01bbae47932e6909e3975e94b7f9c08236daarmonice viguroase, chiar tăioase când trebuie (aria La luce langue), care se transformă miraculos fie în „spumă” efervescentă (în dificilul „Brindisi” din actul al II-lea) sau în „aburi” plutitori – în scena „somnambulismului”. În evoluţia sa, începând de la aria Vieni t’affretta  şi până la final,  se construieşte o curbă progresivă, entuziasmantă.

Vocea lui George Petean s-a născut- parcă – pentru scriitura verdiană. El a cântat multe partituri ale altor autori, pâna la cei 39 de ani  pe care îi are: Don Giovanni, Valentin, Marcello, Figaro, Belcore, etc. În nimic n-a avut însă succesul pe care l-a adunat deja în: Germont, Rodrigo, De Luna, Rigoletto, Miller, Renato, Ezio (Attila), Simon Boccanegra.

downloadEste considerat baritonul verdian al tinerei generaţii, pentru că are toate darurile cerute de stil. Vorbim de rafinament, ştiinţa frazării largi, acurateţe intonaţională perfectă, calm, dicţie, autocontrol, dăruire. Glasul este impresionant de frumos, capabil să-şi transforme „catifeaua” doar în unduiri de „mătase ”, fără asprimi sau efecte sticloase. Nici în scenele dure, unde Macbeth trebuie să demonstreze pornirea spre violenţă şi crimă, George Petean nu vrea să şocheze prin sunete „negre”, mai incisive decât timbrul său propriu. Cu o inteligenţă remarcabilă, nu face decât să accentueze firesc, dramatismul unui personaj, mai mult uman, decât malefic. Deşi ar putea obţine un succes fulminant cu acutele sale rotunde şi luminoase, chiar şi aria Pieta, rispeto  amore o termină atipic, cu un sunet celest, în mezza-voce. Aşa a scris Verdi în partitură şi el respectă voinţa autorului.

Sper să nu fiu acuzată de un subiectivism excesiv (deşi îl iubesc sincer ca artist şi om) dar, mă întreb, de ce teatrele lirice şi filarmonicile din Romania nu „se bat” să-l aibe pe afiş pe George Petean?...Sunt anii lui de glorie şi sa-l asculţi, în orice gen de muzică, este un privilegiu rar. Sunt convinsă că, în măsura timpului disponibil, el nu ar refuza pe nimeni, pentru că a rămas un om bun, generos, modest, prietenos, care iubeşte publicul român. Cu excepţia Clujului, în propria lui ţara este mai puţin cunoscut decât peste hotare. Mare păcat!…

În seara de 8 octombrie, n-am ratat ocaziade a fi safe_imageîn sala Operei de Stat din Viena pentru a-l apluda, în rolul Pinkerton, din Madama Butterfly de Puccini, pe Teodor Ilincăi. Şi am făcut-o cu entuziasm, deoarece este o bucurie să-i asculţi vocea puternică şi atât de sigură pe acut. Pe eşicherul mondial, rar există tenori de asemenea calibru. Ovaţiile de care s-a bucurat mi-au umplut sufletul de mulţumire, ştiindu-l compatriotul nostru. În acea seară, Teodor Ilincăi a arătat şi multe intenţii de a-şi modela cântul în nuanţe calde, intime, poetice. Cu timpul, ele vor fi din ce în ce mai bune.

A avut-o ca parteneră pe coreeana Sae Madama_Butterfly_723121-1-300x267Kyung Rim,o siluetă desprinsă din povestea pucciniană, cu un glas ce a acoperit întreaga scriitură a partiturii, dar cu nimic ieşit din comun. Nici ca actorie nu a impresionat şi câte trăiri poate avea o gheişă îndrăgostită sau o mamă obligată să renunţe la copil!…

Alături de Monika Bohinec (Suzuki), Gabriel Bermudes (Sharpless), Herwig Pecoraro (Goro), Peter Jelosits (Yamadori) m-am bucurat să-i revăd pe Alexandru Moisiuc (Unchiului Bonzo) şi pe Simina Ivan (Kate Pinkerton). Sunt roluri mici, dar prezenţa lor dovedeşte că avem interpreţi serioşi şi că marile scene au încă nevoie de ei.
Un spectacol ultraclasic, cu un decor exact ca cel de la Bucureştidownload (2) (regia Josef Gielen), dirijat în parametrii corectitudinii decente de Philippe Augin.

 

Surprize de tot felul am avut şi în ziua de 11 octombrie la Budapesta. Vreţi să ştiţi mai multe?!… Citiţi impresiile ce vor urma.

 

Luminţa Constantinescu

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2015/10/12080070_10206531990651100_8070306761871498030_o2-1024x512.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2015/10/12080070_10206531990651100_8070306761871498030_o2-150x150.jpgRevista MuzicalaCronica
Bucuria reîntâlnirii cu solişti români   După un dezamăgitor spectacol cu Bărbierul din Sevilla la Dresda şi un altul, contestabil ca regie, cu Aida  la Munchen, am ajuns la Viena destul de îndoită, pentru Macbeth-ul din 7 octombrie. Văzusem pozele şi m-am gândit că, din nou, avem de-a face cu o exagerare...