_wsb_300x375_stephen-barlow-059Stephen Barlow, fiţi binevenit în România. Este o deosebită bucurie să vă avem ca oaspete, aici, la Bucureşti. Dintre toate titlurile pe care le-aţi regizat, aţi ales Rigoletto. De ce Rigoletto? Ce înseamnă el pentru dumneavoastră?

Sunt foarte bucuros să mă aflu aici în România şi să lucrez pentru Opera Naţională Bucureşti, atunci când pare a se produce o importantă revoluţie artistică. Este impresionant să fii parte a acesteia. Rigoletto este pentru mine una dintre cele mai importante opere, alături de Otello şi Traviata. Sunt cele trei mari capodopere ale lui Verdi. Ceea ce găsesc fascinant la Rigoletto, spre deosebire de Otello sau Traviata (care sunt amândouă tragice, dar au un final luminos, cathartic) este că  în această operă nu există catharsis. Este o lume sumbră, amară şi imorală, unde nu există câştigători. Toţi pierd… într-un anume mod, pierd… cu excepţia ducelui. Este rar în poveste , ca personajul negativ,să scape pedepsei. Dar în Rigoletto, el supravieţuieşte. Este cu adevărat fascinant. Acesta a fost unul dintre aspectele care m-a determinat cum să abordez opera, unde s-o situez.

Aţi considerat plasarea operei într-o interesantă perioadă istorică a Americii de Nord, dar şi a Europei.

Plasarea acestei opere am stabilit-o în 1929, ceea ce reprezintă ultimele zile ale prohibiţiei în Statele Unite, unde alcoolul era interzis, dar se vindea ilegal. Ideea acestei producţii mi-a apărut atunci când regizam tot Rigoletto, dar într-o manieră foarte tradiţională, la Chicago, anul trecut. A sosit atunci invitaţia de la Bucureşti pentru o nouă montare şi mi-am spus: “cum o voi realiza?”. M-am uitat către cer şi răspunsul parcă mă privea. Da, o voi plasa la Chicago, în anii sumbri, 1929, iar ducele va fi un fel de Al Capone, şeful unui sindicat al criminalilor. M-am gândit că se va potrivi bine cu subiectul operei, deoarece este o lume dominată de personaje masculine, aşadar, o lume plină de gangsteri, într-un oraş important, un oraş corupt, aşa cum era Chicago la sfârşitul anilor ’20. Un oraş al viselor imigranţilor, pe de altă parte. Acest tip de oraş şi mentalitate, mi s-a părut că se potrivesc pentru opera compusă de Verdi, cu libretul lui Piave. Şi acesta este proiectul regiei.

Ca regizor al secolului al XXI-lea, care vă sunt cerinţele pentru interpreţi?

Ceea ce le cer este ceea ce eu însumi fac în fiecare zi: folosesc imaginaţia. Şi de asemenea, îi rog să asculte muzica. Întotdeauna când lucrezi mult cu muzica, uiţi adesea să te opreşti şi să o asculţi. Mulţi dintre cântăreţi sunt concentraţi să intoneze fiecare sunet, fiecare interval, să fie într-o armonie perfectă cu partitura, dar uită să asculte muzica. Adesea, în cadrul repetiţiilor, îl rog pe pianist să cânte partitura, iar pe solişti să nu cânte, doar să asculte ce se întâmplă pe sub vocea lor. Deoarece cred că multe răspunsuri pentru oricare producţie, pentru orice interpretare, pot fi găsite în muzică. Trebuie să ne folosim imaginaţia, aşa după cum am mai spus. Cred că este unealta cea mai puternică a interpreţilor, a regizorului şi a publicului. Îmi plac montările care solicită fantezia publicului.

Echipa de pe scenă este alcătuită din individualităţi. Cum reuşiţi să-i uniţi, să creaţi o unitate perfectă?

Cred că este important pentru un regizor să inspire colaboratorii, să facă foarte clară viziunea şi atitudinea sa faţă de piesă. Stau în faţa lor şi îi conving pe toţi că fac parte din echipă, care are aceeaşi viziune, indiferent că este primadonă sau lucrează în spatele scenei sau face parte din orchestră. Fiecare este parte a unei mari echipe şi îmi place ca toţi să se simtă egali. De exemplu, aici, în România, la cor, le-am învăţat numele tuturor şi mă adresez lor pe nume. Astfel ei se simt parte a producţiei, ca individualităţi.

După acest popas la Bucureşti, care va fi următoarea producţie?

Următorul meu angajament mă va purta înapoi la Londra, unde locuiesc, unde voi lucra la o operă de Puccini, care este compozitorul meu favorit. Voi realiza o piesă pe care nu am mai montat-o niciodată. Este vorba de La Fanciulla del West, operă ce cu adevărat se petrece în America. Aştept cu nerăbdare să cercetez cea mai puţin înţeleasă partitură a lui Puccini. Cred că este o capodoperă. Cred, pe de altă parte, că pentru orice regizor reprezintă o provocare. Aştept cu nerăbdare această nouă montare, care reprezintă o piatră de încercare pentru mine, pentru următoarele luni.

Aveţi un vis, în domeniul regizoral?

Dacă nu sună prea banal, îmi trăiesc visul în fiecare zi. Fac ceea ce iubesc. Sunt inspirat de oamenii cu care lucrez, de materialul pe care îl folosesc. Sunt foarte norocos să mă aflu într-o sală şi să lucrez cu oameni talentaţi, dirijori, scenografi şi cu atât de minunatul material, precum muzica. Muzica lui Verdi, Puccini, Mozart. Nu aş putea să spun că am o misiune crucială. Doresc ca teatrul să fie modern, interesant, imaginativ, provocator şi nu în ultimul rând, inspirat.

 

Irina Hasnaş     (interviu realizat pentru Radio România Muzical)

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/02/barlow.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/02/barlow-150x128.jpgRevista MuzicalaInterviuriirina hasnas,Rigoletto,stephen barlow rigoletto\
Stephen Barlow, fiţi binevenit în România. Este o deosebită bucurie să vă avem ca oaspete, aici, la Bucureşti. Dintre toate titlurile pe care le-aţi regizat, aţi ales Rigoletto. De ce Rigoletto? Ce înseamnă el pentru dumneavoastră? Sunt foarte bucuros să mă aflu aici în România şi să lucrez pentru Opera...