Brandi,_Giacinto_-_Christ_in_the_Garden_of_Gethsemane_-_c._1650Acest gest amețit jubilează nefiresc între ,,hăul căscat’’[1] și salt – e vorba despre abis și privirea împinsă în tavan, e despre gloria și călcâiul lui Ahile, visul și scrâșnitul dinților lui Macedon, e despre focul și ficatul frânt al Prometeului… strigăt al pietrelor – iată cum vorbesc despre tine!; despre mântuire și sudoarea însângerată a lui Christos[2], ,,cântările de bucurie’’[3] și plânsul lui Iov… despre ce-aș putea să fiu și ce sunt, frică și cutremur – iată cum vorbesc despre tine, Anxietate!

Tu, ,,antipatie simpatică și simpatie antipatică’’[4], tu, ,,leșin al libertății’’ și spaimă dulce a mormântului gol… Iată cum vorbesc eu despre tine, Passacaglie și fugă de Bach!

Atât de tranșant începe Bach, cu o mișcare tematică ce parcă indică însuși misterul Necondiționatului și a cărei prezență atât de gravă te pierde în umbra unei vibrațiii ca de glas[5]. Ce dulce apăsare și ce străină alinare e tema passacagliei. Însă în taina acestui sobru extaz apar variațiuni ce întărâtă un haotic dans în jurul mișcării tematice. Și ce ușor e să te pierzi în haos și să uiți glasul temei – precum norii furtunii acoperă liniștea văii. Freamătul de început se pierde gradual în intervenții crâncene și sfâșietoare… ce părăsire funestă. Ce abandon erodant! – ,,…cu cât mai multă anxietate, cu atât mai multă sensibilitate senzorială’’[6]. Decadența e atât de plină încât uiți că a mai fost o temă invocată vreodată – straniu e totuși cum audiția te pierde și pe tine odată cu ea, de parcă ți-ai asculta propria viață.

Sensul se disipează, iar corola armonică a orgii se sparge în mii de licăriri deșarte pe care le cauți disperat în falsă unificare.

Să poți căra până la liniște Passacaglia și Fuga în do minor a lui Bach este anxietate. Așa teribil fior să poți duce – sunt sigur, nici Ahile, nici Macedon și nici Prometeu nu ar putea asculta până la capăt așa grandioasă și groaznică lucrare.

Dar dacă te încumeți totuși să te reîntorci la ea să o asculți, dacă te mai scalzi odată în apele tulburi și îți mai spânzuri odată urechile în audiție… norii se ridică, iar ,,dansul haotic’’ devine un gest architectural de un sublim unic. Și descoperi cum glasul e încă acolo, mereu a fost – doar tu te-ai pierdut de el.  Reîntoarcerea la Passacaglia și fuga în do minor a lui Bach îi dă acesteia perspectivă și fond. Abia atunci vezi capodopera în adevărata-i splendoare. De ne-am putea reîntoarce și asupra propriei noastre vieți să-i vedem sensul (tema)… poate așa nu l-am rata – sau oare? Mi-e teamă că nici o mie de retrăiri nu ne-ar descoperi sensul.

Christian_and_Faithfull_in_the_Grounds_of_Giant_DespairParadoxul e că reîntoarcerea nu constă în a vedea propriu-zis tema ci mai de grabă în a crede că ea rămâne acolo chiar și când tu nu o vezi.

Totuși… acest gest amețit rămâne firesc între ,,hăul căscat’’ și salt – e vorba despre abis și privirea împinsă în cer – Iată cum Passacaglia și fuga în do minor de Bach vorbește despre tine, Anxietate!

 

Stefan Bârzu

 

 

 

[1] Søren Kierkegaard – Conceptul de Anxietate, Editura Amarcord, Timișoara 1998, trad. Adrian Arsinevici, cap. II, 2, p.99

[2] Anxietatea ,,de moarte’’ (Søren Kierkegaard  – Conceptul de Anxietate, Editura Amarcord, 1998, trad. Adrian Arsinevici,  p. 203) este cea ce l-a cuprins pe Christos înainte de crucificare, în grădină,  fapt ce i-a dat credința ultimă pentru a spune : ,,însă nu precum voiesc eu, ci precum voiești Tu’’ (Marcu, cap. 26, v. 39)

[3] Cartea lui Iov  c. 38, v.4,7

[4] Ibidem, p. 78

[5] Glasul Domnului răsună pe ape, Dumnezeul slavei face să bubuie tunetul: Domnul este pe ape mari. Glasul Domnului este puternic, glasul Domnului este măreţ. Glasul Domnului sfărâmă cedrii; Domnul sfărâmă cedrii Libanului;  Glasul Domnului face să ţâşnească flăcări de foc, glasul Domnului face să se cutremure pustia; Domnul face să tremure pustia Cades . Glasul Domnului face pe cerboaice să nască; El despoaie pădurile; în locaşul Lui totul strigă: „Slavă!” (Psalmul 29)

[6] Søren Kierkegaard – Conceptul de Anxietate, Editura Amarcord, Timișoara 1998, trad. Adrian Arsinevici, cap. II, 2, p. 111

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/04/Brandi_Giacinto_-_Christ_in_the_Garden_of_Gethsemane_-_c._16501.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/04/Brandi_Giacinto_-_Christ_in_the_Garden_of_Gethsemane_-_c._16501-150x150.jpgRevista MuzicalaEseu
Acest gest amețit jubilează nefiresc între ,,hăul căscat’’ și salt – e vorba despre abis și privirea împinsă în tavan, e despre gloria și călcâiul lui Ahile, visul și scrâșnitul dinților lui Macedon, e despre focul și ficatul frânt al Prometeului... strigăt al pietrelor – iată cum vorbesc despre...