Anul acesta, în luna martie, s001-au împlinit 130 de ani de la nașterea tenorului CONSTANTIN STROESCU (Iași, 15 martie 1886 – București, 16 martie 1977), personalitate de mare prestigiu cu o foarte importantă carieră artistică națională și internațională și eminent profesor de canto la București cu o bogată activitate pedagogică la Academia Regală de Muzică (devenită după 1948 Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu).

Constantin Stroescu sau cântec și poezie, însorite de permanența luminii sale interioare pe care o răsfrângea cu generozitate asupra semenilor … Constantin Stroescu sau tinerețe fără bătrânețe, ca cerul fără nori, ca o zi nesfârșită … Constantin Stroescu sau un fel de ”veșnic călător în stele! de la care-și aprindea cu siguranță zâmbetul discret. Întreaga lui ființă emana distincție, iar timbrul particular, și mai ales inflexiunile vocii, trimiteau înapoi cu secole, sugerând vorbirea cântată din anticihitate … Este un admirabil portret realizat de ilustrul muzicolog și redactor al Radiodifuziunii Române, distinsa Despina Petecel la 5 decembrie 1975 cu prilejul emisiunii dialog realizată cu marele artist în cadrul ciclului radiofonic ”Muzicienii noștri se destăinuie” chiar cu trei luni înainte ca Maestrul să împlinească venerabila vârstă de 90 de ani. Se cuvine să aduc un omagiu plin de recunoștință Despinei Petecel pentru acest ciclu în care a realizat dialoguri extraordinar de valoroase cu foarte multe personalități ale Muzicii românești ale căror voci au rămas în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii; sunt confesiuni, amintiri, evocări, analize profesionale de o valoare inestimabilă care, peste ani, au fost editate în trei splendide volume intitulate ”Muzicienii noștri se destăinuie” (București, Editura Muzicală, 1990-2002). La vremea respectivă ascultam emisiunile Despinei stenografiindu-le și m-am bucurat enorm de aceste trei volume peste ani și pe care le am în biblioteca mea atât aici, la Roma, cât și în România; în ceasurile târzii ale nopților de aducere aminte, aceste evocări fac mult bine sufletului meu și a multor altor pasionați și studioși. Aceste volume completează fericit celelalte surse bibliografice pe baza cărora se pot aprofunda personalitățile din trecut ale Muzicii românești.

Tenorul și pedagogul CONSTANTIN STROESCU s-a născut așadar la Iași la 15 martie 1886.  După clasele primare, familia s-a stabilit la București unde a urmat cursurile Liceului particular ”Bălteanu”; la liceu, l-a avut profesor pe Vasile Pârvan (1882-1927), student al Facultății de Filosofie din București dar cu dorința de a se dedica foarte devreme unei cariere pedagogice; Stroescu avea în Pârvan mai curând un frate mai mare așa cum el însuși a mărturisit, între ei fiind o diferență de vârstă de doar patru ani. Deși prietenia lor a fost de scurtă durată, tânărul Constantin Stroescu a fost foarte marcat de această prietenie. Pârvan era un model desăvârșit de intelectual, cu o vastă cultură și cu un talent pedagogic și didactic legendar. La doar 31 de ani, Pârvan devenea membru titular al Academiei Române punând bazele unei extraordinare programe analitice a Învățământului în România pentru Școlile Normale care aveau să asigure decenii de-a rândul formarea învățătorilor și profesorilor pentru învățământul primar și liceal. Am insistat asupra acestei paranteze referitoare la personalitatea lui Vasile Pârvan deoarece am convingerea că tânărul Constantin Stroescu a fost influențat în formarea profilului său cultural și didactic grație căruia, peste mulți ani, avea să devină unul dintre cei mai valoroși profesori de Canto din istoria învățământului universitar artistic în România.

006_eCursul superior liceal l-a terminat la Iași întrucât familia revenise în orașul natal. Simultan cu ultima perioadă de studiu a liceului, Stroescu a urmat cursurile Conservatorului din Iași la clasa de canto chiar a directorului, profesorul italian Enrico Mezzetti (1870-1930), născut la Iași, fiind fiul lui Pietro Mezzetti (1826-1894), medic și compozitor italian, stabilit și naturalizat în România. Enrico Mezzetti remarcase glasul frumos și de calitate al tânărului Stroescu încă de pe vremea anilor de liceu, iar la terminarea studiilor de liceu și de conservator, l-a sfătuit să meargă la o perfecționare în Italia. La vârsta de 20 de ani, în anul 1906, tânărul Stroescu a plecat la Milano unde a studiat cu marele bariton italian Mario Sammarco (1868-1930), artist cu o glorioasă carieră internațională desfășurată în cele mai mari teatre ale lumii de pe patru continente, culminând cu Teatro alla Scala din Milano. Stroescu își însușește de la Sammarco învățături foarte prețioase care s-au adăugat coerent celor obținute de la Mezzetti iar în spectacolele urmărite la Scala sau la Teatro Dal Verme ori la Teatrul Liric din Milano, a admirat încântat marii artiști ai vremii precum Emma Carelli, Titta Ruffo, Giovanni Zenatello, Leonid Sobinov, pe marele Feodor Șaliapin și chiar pe însuși Mario Sammarco.

La Milano, tânărul tenor Stroescu și-a însușit completarea elementelor de tehnică vocală bazată pe școala italiană inițial primită la Iași de la Mezzetti, dar, sub aspect estetic și stilistic, pe măsură ce se maturiza în cunoaștere și mânuirea propriei vocii, conștientiza din ce în ce mai mult afinitățile cu stilistica vocală franceză. Astfel, imediat după scurta perioadă milaneză, a plecat în Franța, mai întâi la Nisa unde a avut câteva contracte pentru recitaluri de arii și lieduri, pentru ca să ajungă apoi la Paris unde, în urma pregătirii repertoriale adecvate printr-un studiu individual intens, la vârsta de 22 de ani, este admis la Conservatorul din Paris unde a studiat la clasa profesorului Duvernoy. În acea perioadă a frecventat și cursurile unui reputat medic neurolog, psihiatru și otolog francez, Pierre Bonnier (1861-1918), autor de tratate, care preda niște cicluri de lecții speciale dedicate studenților, tinerilor artiști și profesorilor.

DuvernoySe cuvine să evoc personalitatea lui Edmond Duvernoy (1844-1927), pianist, bariton și profesor de muzică dar în mod special de canto; avea o pregătire foarte complexă reunind perfect teoria și practica; după primele învățături primite chiar de la tatăl său, Charles-François Duvernoy (1796-1872) bas-bariton de mare prestigiu al epocii sale, a studiat la Conservatorul din Paris devenind mai întâi un foarte bun pianist și apoi un artist liric; Edmond, urmând tatălui său, a fost foarte activ la Opéra Comique din Paris interpretând rolul Mercuțio la premiera absolută a operei ”Roméo et Juliette” de Charles Gounod cu care devenise chiar bun prieten, așa cum fusese și cu Georges Bizet la cărui premieră absolută cu ”Carmen” el a interpretat rolul Morales. Devenit ulterior solist la Théâtre Lyrique din Paris, a avut o activitate artistică foarte bogată; a participat la premiera absolută privată a operei ”Les contes d’Hoffmann” de Offenbach cântând împreună cu soția sa , soprana Franck, acompaniați la pian de fratele său Victor Alphonse Duvernoy (1842-1907), pianist valoros și profesor la Conservatorul din Paris, căsătorit cu Marianne Viardot (fiica celebrei Pauline Viardot Garcia), la rândul ei, fiică a marelui artist și profesor Manuel Garcia și soră cu Maria Felicita Malibran și Manuel Garcia junior. Pauline Viardot Garcia era o soprană Falcon cu un ambitus extraordinar care i-a permis să abordeze roluri extrem de variate de la soprană lirică lejeră la contraltă studiind personal cu Rossini rolul Arsace din ”Semiramide” și cu Verdi rolul Azucena din ”Il Trovatore”; Pauline Viardot Garcia este artista pentru care Berlioz a prelucrat prima versiune a lui ”Orfeu” de Gluck pentru mezzosoprană iar Saint-Saëns i-a dedicat capodopera sa ”Samson et Dalila” pe care, la premiera franceză a dirijat-o chiar fiul ei, Paul Viardot. Edmond Duvernoy (care a predat Canto la Conservatorul din Paris timp de un sfert de veac), a rămas în istorie drept promotorul realismului în canto pe care l-a fondat pe baza complexității sale de muzician, pianist și artist liric, elaborând un sistem de redare expresivă a conținutului dramatic al frazei printr-un anumit dozaj tehnic și estetic al parametrilor vocali introducând un modernism de o adevărată factură avangardistă pentru acea epocă; am înțeles aceste contexte atât de complexe grație genorizității și înțelepciunii Iubitei mele Soții, mezzosoprana Elena Cernei, care a fost discipol de frunte al lui Constantin Stroescu și pe care l-a aprofundat în totalitatea detaliilor pe care Maestrul i le furniza prin erudiția lui unică. În 1886, Edmond Duvernoy este rugat de către prietenul său Charles Gounod să se ocupe de formarea și desăvârșirea unei voci excepționale care își însușise tehnica vocală a marelui bariton Jean-Baptiste Faure (1830-1914) și care avea nevoie de o îndrumare spre un perfecționism absolut necesar sub semnul acelui realism în canto elaborat de el. Duvernoy s-a ocupat de tânăra artistă care a debutat la Opera din Paris în rolul Marguérite din opera ”Faust” de Gounod (1888). Acest debut marca începutul unei extraordinare cariere internaționale a celei care avea să devină … Hariclea Darclée …

Din aceste ample evocări pe care am ținut să le fac, ne putem da seama în ce mediu s-a format la Paris tânărul Constantin Stroescu; înclinat spre studiu și cu o uriașă capacitate de asimilare, personalitate complexă și încântătoare în societate, a fost rapid asimilat în aceste medii unde, dincolo de vasta bibliografie a cărților și tratatelor consultate, a acumulat relatările personale ale unor mari muzicieni, compozitori, artiști, ce fuseseră buni prieteni cu Berlioz, Saint-Saëns, Bizet, Offenbach, Gounod și mulți alții, însușindu-și tradiția școlii franceze în toate detaliile sale tehnice și estetice, profilând o evoluție stilistică extraordinară.
220px-Jean_De_Rezke_03La Paris, tânărul Stroescu are onoarea și bucuria de a cunoaște pe marele tenor Jean de Reszke, polonez naturalizat francez, cu o carieră internațională extraordinar de prestigioasă în marile teatre ale lumii dar în mod deosebit la Opéra din Paris, Royal Opera House din Londra și Metropolitan din New York; era recunoscut în lumea operei drept tenorul aristocrat la propriu și la figurat datorită unei rafinate eleganțe atât în voce cât și în dinamica figurii sale scenice; acest mare artist a reprezentat un model pentru tânărul tenor român; De Reszke avea să-l introducă pe tânărul Stroescu în saloanele celebrei soprane Félia Litvinne unde i-a întâlnit pe Camille Saint-Saëns, Pauline Viardot-Garcia, Jules Massenet, Gabriel Fauré și pe mulți alți muzicieni, poeți, pictori, artiști lirici.

Tot în acei ani Stroescu avea să întâlnească la Paris personalități românești de mare importanță. Astfel a legat o strânsă prietenie cu George Enescu căruia i-a interpretat cu el la pian în premeră absolută ciclul celor Șapte Cântece pe versurile lui Clément Marot; mai târziu, peste ani, Stroescu avea să interpreteze rolul Păstorului în cadrul unei reprezentări în formă de concert în premieră absolută românească la București a unor selecțiuni din ”Oedipe” cu Enescu însuși la pian, la Sala Dalles, în 1934, iar în roul titular Gabriel Năruja (nimeni altul decât vestitul medic laringolog al Operei Române din București, doctorul Gabriel Popescu-Năruja, și pe care am avut bucuria să-l cunosc personal și eu). La Paris a întâlnit-o și pe compatrioata Elena Teodorini, soprană de tip Falcon cu o carieră internațională extraordinară și care devenise o profesoară de canto reputată; tânărul Stroescu a beneficiat de o perfecționare a tehnicii vocale și a stilisticii interpretative în casa marii artiste unde, de asemenea, a cunoscut multe personalități care freceventau un adevărat salon în care se organizau serate de muzică și poezie.

Newfou2La una din aceste serate în care tânărul tenor Constantin Stroescu a interpretat o serie de lucrări, avea să îl cunoască pe Henry Russel (1871-1937) bariton, dirijor, regizor și profesor de canto dar, mai presus de toate, un desăvârșit impresar al timpului său și a cărei personalitate complexă avea un succes deosebit datorită culturii sale vaste. Russel a început cariera ca dirijor și profesor de canto la Londra și apoi în Italia, la Roma dar mai ales la Napoli; spirit întreprinzător de impresar, a fondat la Napoli și o companie de operă furnizând artiști atât pentru Teatrul San Carlo cât și pentru alte teatre; se afirmă ca manager și impresar din ce în ce mai mult și ajunge în America, la Boston, unde, împreună cu milionarul Eben Jordan jr, întemeiază Boston Opera Company cunoscută sub numele de Vechea Operă din Boston. Russel oferă un contract de lungă colaborare tânărului Stroescu care este fericit să înceapă o carieră internațională de anvergură. Astfel, sub administrarea impresarială a lui Russel, tenorul Constantin Stroescu debutează în America la 8 noiembrie 1909 chiar la inaugurarea Operei din Boston cu ”La Gioconda” de Ponchielli aflându-se în distribuția premierei alături de artiști celebri percum Lilian Nordica, Louise Homer, Alice Nielsen, Florencio Constantineau; direcția muzicală a noii opere era asigurată de către Felix Weingartner. Russel se dovedește a fi un spirit managerial extraordinar și alternează în repertoriu operele deja foarte cunoscute și populare cu premiere absolute ale unor compozitori ai epocii lansați cu mare succes; una dintre aceste opere a fost și ”Robin Hood” de Reginald De Koven (1859-1920) interpretată în premieră pentru Boston de Stroescu în rolul titular în 1909; în această companie artistică, tenorul Constantin Stroescu cântă cu mare succes rolurile de tenor din ”Lakmé” de Delibes (alături de soprana Lydia Lipkowska în rolul titular), ”La Bohème” de Puccini (alături de soprana Nellie Melba în rolul Mimì), ”I Pagliacci” de Leoncavallo (rolul Beppe alături de Enrico Caruso care interpreta rolul Canio). Între timp, în compania din Boston s-a alăturat dirijorul și compozitorul francez André Caplet (1878-1925), prieten fratern al lui Claude Debussy căruia îi orchestra operele și cu care avea să se împrietenească mai târziu la Paris și Stroescu; sub bagheta lui Caplet, tenorul român a repurtat un succes extraordinar interpretând ”L’enfant prodigue” de Debussy. Între timp repertoriul lui Stroescu se mărea considerabil interpretând rolurile de tenor din opere precum ”Roméo et Juliette” de Gounod, ”Manon” și ”Le jongleur du Nôtre-Dame” de Massenet, ”La fanciulla del West” (rolul lui Nick alături de Enrico Caruso în rolul lui Dick Johnson, la primele reprezentări ale acestei opere în unele teatre americane); în fiecare vară, pe perioada de vacanță, Stroescu revenea la Paris unde continua să studieze și să frecventeze înalta societate de muzicieni, scriitori, pictori și intelectuali de multe alte categorii, apărând și în recitaluri unde ilustra eclectismul său stilistic devenit din ce în ce mai bogat și mai complex. Toamna revenea în America, la Boston dar apărând și cu alte companii artistice organizate de același Russell, în teatre din Chicago, Pittsburgh, Philadelphia, Indianapolis, Minneapolis, San Francisco, Copeland_pearldar și în Canada, la Montreal și Toronto. În perioada americană, Stroescu întâlnește pe pianistul George Copeland (1882-1971) care îl acompaniază în recitaluri în care tenorul român interpretează lucrări de compozitori francezi precum Debussy, Ravel, Duparc și Fauré; acest mare pianist, prieten foarte bun cu Debussy și devenit apoi prieten și cu Stroescu, insuflă artistului român cultura muzicală și cultul estetic pentru interpretarea liedului; vor colabora mult în America și în Franța; Stroescu începe să aprofundeze din ce în ce mai mult universul liedului din toate școlile stilistice acumulând în acest sens un foarte vast repertoriu favorizat și de perfecta cunoaștere a respectivelor limbi străine (franceza, germana, engleza, italiana, spaniola, rusa, cărora, evident, se adăuga o limbă română frumoasă și plăcut nuanțată prin originea sa moldavă); în aceste recitaluri aborda și creații ale lui George Enescu, Tiberiu Brediceanu și captiva publicul cu prime audiții, ajungând să interpreteze chiar și creații ale unor compozitori chinezi; cultivând din ce în ce mai mult interesul pentru lied,care îi îmbogățea spectrul estetic interpretativ din operă, are ocazia să interpreteze un ciclu de douăzeci de lieduri compuse de dirijorul Felix Weingartner acompaniat la pian chiar de acesta în America, în anul 1926. Pentru o lungă perioadă, Stroescu alternează activitatea artistică în America și în Europa, mai ales în Franța, la Paris, unde devine solist la celebra Opéra Comique; la acest teatru a avut o bogată activitate artistică interpretând cu mare succes și rolul Pelléas din capodopera lui Debussy, ”Pelléas et Mélisande” în repetate rânduri atât aici cât și la Opera din Strasbourg, mai târziu, în 1924 și la București, în 1929 în premieră pentru România. Obține contracte și la Londra, la Covent Garden și în alte teatre și, datorită unor evenimente oarecum precipitate, pe întreaga durată a primului război mondial, se va afla la Londra; în perioada londoneză își lărgește și mai mult repertoriul abordând rolul Pinkerton din ”Madama Butterfly” de Puccini alături de marea soprană japoneză Tamaki Miura, renumită în toată lumea, la acea vreme, pentru creația sa în rolul Cio Cio San. Revine la Paris după primul război mondial și alternează activitatea ca solist la Opéra Comique cu recitaluri de lied din ce în mai spectaculare la care era acompaniat la pian de Gabriel Fauré și Igor Stravinsky. Constantin Stroescu devine una din personalitățile importante ale vieții artistice pariziene și întreprinde călătorii și turnee artistice în toată Europa, în Africa și chiar în India.

tumblr_nis6luCqkX1rce5tlo1_500Marele scenograf, regizor, actor și producător al cinematografiei franceze, René Clair (1898-1981), are revelația artei în operă și lied a artistului român căruia îi devine fervent admirator și apoi foarte bun prieten propunându-i chiar o colaborare la filmul său ”Milionul” (1931), în care Stroescu avea să interpreteze rolul lui Sopranelli, tenor italian; Film_72w_Million_originalacțiunea simpatică a filmului impune apariții consistente ale tenorului român în dialoguri, vocalize, momente comice dar și ample scene cântate cu acompaniamentul orchestrei pe scena de la Opéra Comique. După acest film, artistul nostru a mai avut o serie de alte frumoase experiențe cinematografice.  Despre aceste filme, la București, în anii de după 1947, când era profesor la Conservator, Stroescu vorbea foarte puțin și … pe șoptite … pentru a nu irita autoritățile care și așa îl considerau un exponent al burgheziei interbelice … Când am ajuns în Italia, am remarcat  în vara anului 1988, programarea filmului ”Milionul” și, citind distribuția, am văzut numele … Constantin Stroescu … ; mai era și o fotografie din film chiar cu el pe scena unui teatru; eram convins că este el; nu voi uita niciodată emoția cu care a urmărit acest film Iubita mea Soție, Elena Cernei, care îi fusese studentă și care i-a solicitat controlul și supravegherea tehnică și stilistică pe parcursul întregii sale cariere, păstrându-i în timp o amintire mereu vie și plină de evocări în absolută recunoștiință.

Muzicienii-nostri-se-destainuie-137980În anul 1935, la vârsta de 51 de ani, după o carieră intensă pe multe meridiane ale lumii și cu o experiență artistică acumulată alături de mari personalități pe care le-a cunoscut, tenorul Constantin Stroescu decide să revină la București, mai ales că, în acea vreme, societatea românească ducea o viață frumoasă iar activitatea artistică era foarte bogată. Devine solist al Operei din București unde interpretează rolurile în care se afirmase în străinătate și, în paralel, apare în foarte multe concerte de muzică vocal simfonică și în recitaluri de lied fiind recunoscut unanim ca un Maestru absolut. Din dialogurile pe care Maestrul l-a avut cu Despina Petecel la 5 decembrie 1975, pentru emisiunea ”Muzicienii noștri se destăinuie” aflăm că marele artist venea periodic în țară și de fiecare dată oferea publicului arta sa; astfel debutul la Opera Română din București l-a avut în anul 1924 cu rolurile Alfredo din ”La Traviata” de Verdi și Gérald din ”Lakmé” de Delibes; mai aflăm din acele dialoguri și despre un eveniment mai puțin cunoscut și comentat: în 1935, pe scena Ateneului Român, sub bagheta dirijorului Constantin Silvestri, a avut loc o reprezentare cu anumite scene, în formă de concert, ale operei ”Oedipe” de Enescu; așa cum am evocat mai înainte, Constantin Stroescu interpretase rolul Păstorului și în urmă cu un an la Sala Dalles acompaniat atunci la pian de însuși Enescu. De asemenea, Stroescu inițiază și participă la unele evenimente în premieră absolută pentru România cum este opera ”Wozzeck” de Alban Berg prezentată sub formă de selecțiuni în anul 1936. Dacă în repertoriul de operă devine un model al Operei Române pentru repertoriul de tenor liric cu precădere în școala romantismului francez, în recitalurile de lied, se afirmă ca un Maestru suveran abordând școlile și stilurile din toate epocile istorice de la baroc la creațiile contemporane. Datorită măiestriei impresionante, a culturii enciclopedice și a experienței artistice extraordinare, dar și pe fundalul generozității sufletești la baza unei absolute vocații pedagogice de mare consistență didactică, marele artist este solicitat la catedră pentru îndrumarea tinerilor aspiranți în arta lirică.

În același an, 1935, al revenirii lui Stroescu la București, se inaugura Conservatorul Pro Arte, conservator particular înființat de George Cocea, prim violoncelist al orchestrei Filarmonicii din București, absolvent al Conservatorului din Paris, personalitate cu relații foarte strânse în mediile muzicale europene de toate categoriile; Cocea era o personalitate cu un puternic spirit întreprinzător și cu o mare forță de convingere; obținuse patronajul Reginei Maria care a fost prezentă la inaugurare; antrenase pe cei mai valoroși reprezentanți ai muzicii românești pentru a face parte din corpul profesoral: Alfred Alessandrescu, la clasa de armonie și contrapunct, Theodor Rogalski, la teorie și solfegii, Constantin Stroescu, la clasa de canto, Ion Filionescu și Silvia Şerbescu, la clasele de pian, Sabina Niculescu Kulibin la harpă, toţi formaţi la şcoala franceză; acestora li se alăturau Madeleine Cocorascu care fusese la Viena eleva lui Emil Sauer, la rândul lui, elev al lui Liszt; clasele de vioară erau conduse de Alexandru Teodorescu și Anton Adrian Sarvaş, respectiv prim-concert-maestru și concert-maestru ai Filarmonicii Române, violoniști deosebit de valoroși. În acest context cultural și didactic, marele artist Constantin Stroescu debutează în ipostaza de profesor de canto; iar debutul a fost strălucitor de vreme ce, la un an de la inițierea activității didactice la acest prestigios conservator, Stroescu este solicitat și la Conservatorul de Stat din București intitulat pe atunci Academia Regală de Muzică și care, după 1948 avea să devină Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu, astăzi Universitatea Națională de Muzică din București; aici i-a întâlnit la diferitele catedre pe marii muzicieni români precum Cella Delavrancea, Florica Musicescu, Dimitrie Cuclin, Mihail Jora, Marțian Negrea, Ioan D. Chirescu, George Breazul, Ion Nona Otescu, Alfred Alessandrescu și mulți alții.

Din anul 1935, tenorul Constantin Stroescu desfășoară o activitate foarte intensă fiind solist al Operei din București, protagonist a numeroase recitaluri de lied și concerte de muzică vocal-simfonică și profesor la catedra de canto ale celor două conservatoare. Cariera pedagogică a Maestrului Constantin Stroescu s-a desfășurat de-a lungul a patru decenii (1935 – 1976) continuând intens munca de instruire și îndrumare a tinerilor artiști în privat, încă mulți ani după pensionarea de la Conservatorul din București. Stroescu rămâne în istoria culturii române unul dintre cei mai importanți profesori de canto datorită culturii sale enciclopedice, a experienței acumulate în cariera internațională de prestigiu și a talentului pedagogic care guverna cea mai interesantă și mai echilibrată mentalitate didactică aplicată științei tehnicii și stilisticii vocale. Din extrem de lunga listă a celor care i-au fost studenți la conservator ori în cicluri de lecții private, am selectat, într-o ordine cronologică, pe cei mai reprezentativi. Discipoli de prestigiu din rândurile studenților de la Conservator, i-au fost: Cornelia Gavrilescu, Migri Avram Nicolau, Alexandru Bădulescu, Barbu Dumitrescu, Ella Urmă, Mircea Nemens, Teodor Carabiberi, Cella Tănăsescu, Viorel Ban, Iolanda Mărculescu, Lella Cincu, Elena Cernei, Nicolae Țăranu, Teodora Lucaciu, Lucia Stănescu, Cornelia Stroescu Thegarten, Virginia Manu, Dan Iordăchescu, Mihaela Botez, Ana Nigrim, Cleopatra Melidoneanu, Ileana Cotrubaș, Horiana Brănișteanu. Pe anumite perioade de timp, au studiat cu Maestrul în privat: Zenaida Pally, Emilia Petrescu, Magda Ianculescu, Pompei Hărășteanu, Viorica Cortez, Adriana Severin, Alexandru Ioniță. Mulți artiști veneau la Maestrul Stroescu fie și pentru un număr limitat de lecții destinate asimilării și însușirii tehnice și stilistice a unor anumite lucrări, în mod deosebit din școala franceză, unde era imbatabil. Stroescu a influențat gândirea și mentalitatea vocală a multor artiști chiar și a acelora care nu i-au fost discipoli ori studenți. I-am cunoscut pe unii dintre aceștia iar colocviile și conversațiile pe care le-am avut cu Elena Cernei, Dan Iordăchescu, Lucia Stănescu, Zenaida Pally, Emilia Petrescu, Magda Ianculescu, Cella Tănăsescu, Lella Cincu, Nicolae Țăranu, Cleopatra Melidoneanu, m-au ajutat foarte mult să aprofundez personalitatea didactică și pedagogică a Maestrului Stroescu, să-i înțeleg principiile și să le integrez în devenirea mea profesională științifică și estetică dedicată vocii vorbite și cântate. Cele mai multe informații le-am preluat de la Iubita mea Soție, marea artistă Elena Cernei și de la Marele meu Prieten și extraordinar artist, Dan Iordăchescu; ore și ore de evocări, colocvii, dialoguri, conversații, amintiri, m-au făcut să devin, în timp, un onorat depozitar al patrimoniului cultural și profesoral lăsat de Maestrul Constantin Stroescu. Elena Cernei și Dan Iordăchescu erau, în același timp, și cei mai iubiți discipoli ai Maestrului deoarece, prin cultura acumulată la rândul lor, prin dezvoltarea valențelor vocale estetice într-o multitudine de stiluri și școli de operă, muzică vocal simfonică, oratoriu, muzică de cameră, lied, canzonetta, cântec și romanță, pagini de la baroc la muzica secolului al XX-lea, interpretate în opt limbi perfect cunoscute, l-au continuat pe Maestru la cele mai înalte cote ale demnității artistice și sociale.

DebussyPremizele didactice culturale și artistice ale lui Constantin Stroescu reprezentau acumulări uriașe în domeniul muzical, estetic, stilistic, prilejuite, favorizate și întărite prin amiciția strânsă legată cu marii compozitori ai epocii sale precum Charles Lecocq (1832-1918), Camille Saint-Saëns (1835-1921), Jules Massenet (1842-1912), Gabriel Fauré (1845-1924), Henri Duparc (1848-1933), Vincent d’Indy (1851-1931), André Messager (1853-1929), Edward Elgar (1857-1934), Georges Hüe (1858-1948), Claude Debussy (1862-1918), Eric Satie (1866-1925), Serghei Rahmaninov (1873-1943), Reynaldo Hahn (1874-1947), Maurice Ravel (1875-1938), Manuel De Falla (1876-1946), André Caplet (1878-1925), George Enescu (1881-1955), Igor Stravinsky (1882-1971), Francis Poulenc (1899-1963) pentru a-i cita doar pe aceia care au rămas pe deplin consacrați în istoria universală a muzicii. Poeți și scriitori precum Fernand Gregh (1873-1960), Edmond Fleg (1874-1963) și André Lebay (1877-1938), i-au fost prieteni și l-au introdus în marea societate pariziană unde a cunoscut pe marii pictori, filosofi, medici, dramaturgi ai timpului său. Datorită relațiilor de prietenie cu Pauline Viardot Garcia (pe care am evocat-o mai înainte) și-a însușit ceea ce această Doamnă preluase direct de la Rossini, Verdi, Berlioz, Gounod, învățăminte prețioase de el transmise mai departe. Amiciția cu Elena Teodorini și Hariclea Darclée i-a prilejuit aprofundarea personalităților marilor compozitori precum Verdi, Puccini, Mascagni, Leoncavallo și mulți alții, cu care aceste două Doamne au discutat și colaborat. Am evocat mai înainte personalitatea lui  Edmond Duvernoy, profesorul de la Conservatorul din Paris al lui Stroescu; Duvernoy fusese un important artist liric al vieții artistice pariziene; prieten foarte bun cu Bizet, a interpretat rolul Morales la premiera absolută a operei ”Carmen” de Bizet; profesorul Duvernoy i-a împărtășit discipolului Stroescu care îi devenise și bun prieten, multe aspecte legate de Bizet și de geneza operei ”Carmen”, despre personajul titular al acestei opere, despre frământările compozitorului, despre cercetările lui Prosper Mérimée, autorul nuvelei ”Carmen” și despre semnificația acestei partituri la un moment de răspântie din istoria vocalității; toate aceste prețioase informații și învățăminte au fost transmise de către Stroescu discipolei sale Elena Cernei care avea să devină peste ani, prima mezzosoprană româncă pe marile scene ale lumii inclusiv Opera din Paris unde avea să repurteze un triumfal succes cu … Carmen …

Bazele pedagogice ale Profesorului Constantin Stroescu erau: o sensibilitate extraordinară grație căreia percepea toate inflexiunile unei voci în totalitatea dimensiunilor expresive sonore și timbrale; o intuiție formidabilă care se aplica genial în simțul psihologic al sunetului vocal devenit asemenea unui radar prin care înțelegea stadiul evolutiv al momentului vocal pe drumul impostării unei voci, unui rol, unei arii, unui lied, unei fraze anumite; virtutea răbdării proverbiale prin care cu un surâs mereu amabil și gentil, era în stare să solicite și să urmărească atent execuția unei fraze ori a unui motiv vocal repetat chiar de 40 și 50 de ori cu pauzele de rigoare pentru odihna studentului astfel că în anumite lecții, se putea lucra efectiv o frază; dar odată însușită tehnic și estetic respectiva frază, experiența momentului servea la rezolvarea mult mai rapid a unor fraze următoare la toate nivelurile de dificultate; impunea lecturi legate de repertoriu și asimilarea perfectă a partiturilor.

Profesorul Constantin Stroescu avea simțul intuitiv analitic aplicat examinării figurii studenților în ceea ce privește înțelegerea fiecărui tip constituțional de voce pentru elaborarea personalizată a unor scheme de exerciții de gimnastică fizică și respiratorie și a unor formule de vocalize; în primul semestru lucra cu studenții mai mult elemente de gimnastică, respirație, atitudine și postură, cu vocalize simple pe centrul ambitusului fiecărei categorii vocale. În general, fiind o mare personalitate cu o autoritate absolută, își alegea, încă de la admitere, acei candidați dotați cu o voce excepțională de la natură dar și cu o personalitate foarte puternic manifestată încă de la început; dar se ocupa și de studenții care aveau anumite probleme. Dacă remarca anumite dificultăți condiționate de maniere și principii compatibile cu specificul tehnic al altor artiști și profesori, nu ezita să solicte colaborarea trimițând pe unii dintre studenți la câteva lecții doar de tehnică vocală cu personalități precum Petre Ștefănescu-Goangă, Dinu Bădescu, Maria Snejina, Dora Massini, Ana Tălmăceanu-Dinescu și alții, așa cum, el, la rândul lui, primea la câteva lecții pe unii studenți ai acestor mari profesori și iluștri artiști. Am înțeles din acest fapt că … Marile Valori nu se tem între ele și nici nu sunt în concurență …

Un alt principiu extraordinar al Maestrului Constantin Stroescu era acela al stabilirii … evoluției repertoriale … încă de la primul semestru și … pentru întreaga viață și caraieră a discipolului … Știa ce să aleagă pentru fiecare voce, știa să înțeleagă momentul când impostația tehnică și estetică a pieselor atingea condiția stilistică optimală pentru a se prezenta în fața publicului ori la examene în fața comisiei. Știa să distingă profilul condiției stilistice optimale caracteristică stadiilor de student, absolvent, artist debutant, artist afirmat personalitate artistică deja constituită; astfel exigența severă era perfect stimulantă la orice vârstă și moment evolutiv.

Principiile pedagogice ale Profesorului Constantin Stroescu aveau la bază următoarele aspecte: demnitatea apariției: mersul la intrarea și ieșirea din scenă mai ales în recital și concert unde ești tu însuți fără să mai depinzi de concepția regizorală a rolului și a spectacolului; cunoașterea limbii în care se cântă; nu poți aborda câtuși de puțin interpretarea dacă nu cunoști respectiva limbă în așa fel în cât să poți simți cu propriul suflet ceea ce exprimi la modul cât mai natural; gimnastica pregătitoare: înaintea începerii studiului, înaintea începerii unei noi zile de muncă; vocaliza și vocalizele: nu era adeptul exersării unui număr mare de vocalize; principii de stabilire selectivă a tipologiei de vocalize în funcție de: tipul de voce, momentul evolutiv al studiului, specificul repertoriului, specificul unei anumite fraze cu dificultăți întâmpinate de o anumită voce; a te face ascultat, nu auzit; a nu te lupta cu propriul glas pentru intensități exagerate; există voci mici, medii și mari dar există oameni cu o inteligență muzicală care guvernează instinctul vocal datorită căruia știu când vocea lor trebuie să fie mică, medie sau mare fără să forțeze deloc sonoritatea; a cultiva principiul fidelității absolute față de toate detaliile partiturii conform tuturor indicațiilor compozitorilor; a organiza alternanța și progresivitatea în expresivitatea sonorității și timbralității, a fi conștient de ”așezarea” în glas a fiecărei silabe, fiecărui cuvânt, fiecărei fraze fără a continua mai departe dacă momentul respectiv nu s-a rezolvat complet cu riscul să studiezi doar două fraze într-o oră continuând a doua zi. Acestea sunt cele mai importante principii dintr-o lungă serie pe care le-am sistematizat în cadrul unor scheme completate de ample comentarii analitice asupra modului de a cânta al Maestrului și al discipolilor săi pe baza imprimărilor live și de studio pe care le avem.

Se cuvine să evoc personalitatea a două excepționale pianiste și profesoare care au fost colaboratoarele Maestrului: Doamna Marcela Ionescu, extraordinară acompaniatoare dar și fantastic supraveghertor al impostației vocilor atât în vocalize cât și în studiul de repertoriu; Doamna Yolanda Zaharia, pianistă concertistă rafinată, impecabilă acompaniatoare care l-a acompaniat și pe Maestru într-o serie de imprimări radiofonice de lied.

Am înțeles de-a lungul anilor mentalitatea Maestrului perfect structurată pe principii fascinante: gândirea tehnică perfectă în privința dozării respiratorii corelate cu dozarea fonetică adecvată; legătura extraordinară între fraza literară, fraza muzicală, fraza respiratorie – există o frază respiratorie și deci o frazare respiratorie la care se ajunge prin acoperirea unor exigențe fizice a căror dozare este determinată de specificul exigențelor frazării literare și muzicale; deci avem de a face cu frazarea tridimensională orientată către identitatea stilistică a compozitorului și simțul compozitorului la baza simțului personajului; există artiști cu un extraordinar simț al personajului însă complet detașat de simțul autorului ceea ce face ca interpretările lor să fie interesante și, eventual, spectaculare, dar total deviate muzical și stilistic; este vorba de arbitrajul empiric în afara spiritului cultural de autentică formație. Sunt idei pe care le-am îmbogățit treptat pe măsură ce am acumulat eu experiențele mele și care mă fac să trăiesc Verbul Vocal în totalitatea analitică fizic tehnică și estetic stilistică. De asemenea, frumusețea expresivă a originalității artistice este încununată atunci când, în funcție de discernământul stilistic, se pot realiza licențe personale de extrapolare a mijloacelor unei școli într-o alta fără alterarea echilibrului estetic al identității stilistice primordiale; iar, în acest sens, Stroescu era un … Pygmalion care știa să selecteze cele mai potrivite indicații asupra reperelor personalității studenților conferindu-le formule expresive de bază și pe care fiecare le putea amplifica și îmbogăți după potențialul talentului lor și pe baza culturii informative și formative acumulate; astfel, în timp, discipolii, deveniți artiști, în funcție de potențialul lor intrinsec, au fost în stare să onoreze Maestrul la diferite niveluri de afirmare artistică și recunoaștere socială.

CerneiElena Cernei dar și Dan Iordăchescu m-au stimulat să înțeleg profilul diferențiat al școlilor stilistice rezultat din specificul muzical și literar al repertoriului orientat spre exigențe expresive vocale distincte. Am înțeles caracteristicile majore ale școlilor stilistice.

Școala franceză: eleganța subtilă, elasticitatea frazării, delicatețea nuanțelor, rafinamentul contrastelor extrem de fine ba chiar discrete, registrul centro-grav (la mezzosoprană și contraltă) impostat în piept cu o atenuantă nuanță sonoră și la inflexiuni timbrale mai puțin strălucitoare pentru a reda interiorizarea emotivă a momentelor dramaturgice din teatralitatea frazării; acutul în mezzoforte spre piano pentru atenuarea incisivității tăioase spre a fi încadrat perfect în contextul stilistic general; portamentul ascendent și descendent desfășurat cu elasticitatea pusă în valoare de o anumită proporție dintre sonoritatea în piano și mezzoforte și un vibrato compact bine controlat.

Școala italiană: sonoritatea plină aureolată de o nuanțare timbrală luminoasă, strălucitoare, chiar expansivă acolo unde momentul teatral o solicită; frazarea energică dar ductilă pentru redarea tuturor nuanțelor; contraste energice dintre reperele sonore și timbrale; registrul centro-grav (la mezzosoprană și contraltă) impostat în piept cu vigoare strălucitoare expresivă; acutul energizat într-un mezzoforte spre forte în contextul unei culminații temperamentale susținută de fermitatea caracterului personajului.

Școala germană: eleganță de austeră sobrietate; emisie profundă, intens viguroasă pentru a asigura mordentul energic articulator al pronunției condiționată obligatoriu de cunoașterea limbii pentru naturalețea conferită unei sintaxe foarte diferite față de alte limbi; în același timp, mordentul energic articulator dar foarte elastic va asigura cântul perfect legat într-un context consonantic foarte dificil; sonoritatea și timbralitatea cultivate într-un numitor comun al rezonanței kopfstimme care să confere o deplină amplificare chiar și emisiei în pianissimo; cultura vibrato-ului între compact și nonvibrato perfect pusă în valoare sub aspect expresiv prin efectul kopfstimme al rezonanței.

Școala engleză: eleganță de majestuoasă sobrietate impusă de caracterul foarte complex al specificului fonetic al acestei limbi care oferă anumite libertăți de nuanțe aplicate formelor multiple de tranziție dintre reperele de bază ale vocalelor; acest context fonetic impune o elaborare mult mai complexă a impostației pentru a asigura deopotrivă corectitudinea pronunției îmbinată cu eleganța expresivă a cantabilității în frazare; emisie profundă a cărei intense vigori trebuie să aibe elasticitatea necesară ductilității fonetice de care depinde dicțiunea unei excepționale pronunții; sonoritatea și timbralitatea evidențiate de dominanța fonetică a pronunției guvernată de impostația bine preparată.

Școala spaniolă: trăire incandescentă în cadrul căreia eleganța expresiei va echilibra forța de caracter cu intensitatea de temperament; registrul centro-grav (la mezzosoprană și contraltă) impostat în piept într-o nuanță strălucitoare incandescentă cu un vibrato care amplifică strălucirea luminoasă; acutul incisiv, luminos, bine concentrat într-o coloană mereu ”adunată”.

Școala rusă: emisie profund robustă a unei consonanțe puternice dar atenuată elastic de morbiditatea dulce a vocalelor; eleganță meditativă, melancolică, dominată de caracterul melodic în care se manifestă aproape mereu spiritul romanței ruse; registrul central și grav (la mezzosoprană și contraltă) impostat într-o profundă rezonanță de piept, în largă coloană, foarte intens timbrată la o nuanță închisă; la vocile feminine, vocalitatea rusă a mezzosopranei solicită disponibilitatea în zona de contraltă așa cum soprana rusă se exprimă în profunzimea sopranei Falcon; în cadrul vocilor masculine tenorul, chiar liric lejer, și, cu atât mai mult tenorul spinto-dramatic, trebuie să manifeste disponibilități în zona centro-gravă baritonală așa cum baritonului îi sunt solicitate disponibiltăți grave ale zonei de bas; este o chestiune de determinism melodic tonal al unei tradiții componistice în care inspirația este guvernată de trăirea extrem de robustă a unui sunet ce se prefigurează de la bun început în funcție de caracterul literar al frazei în care este integrat cuvântul.

01L-am cunoscut personal pe Maestrul Constantin Stroescu fiindu-i prezentat de baritonul Dan Iordăchescu la Ateneul Român, în ziua de miercuri 30 octombrie 1974; eram la începutul ultimului an de liceu; în acea seară era un amplu recital de lied al lui Dan Iordăchescu prezentat în introducere de venerabilul Maestru la vârsta de 88 de ani împliniți. Stroescu a apărut pe scenă fiind primit cu niște aplauze extraordinare; era înalt, bine legat dar foarte flexibil, agil la mers, perfect drept și vorbea despre autori, despre lieduri și despre iubitul său discipol evocând anii de  studiu și subliniindu-i formidabila bravură pe care o atinsese spre bucuria și satisfacția sa de profesor. După un discurs liber impecabil etalând o dicțiune încântătoare, Maestrul a dorit să inaugureze serata interpretând ”Pluie” (La Beauté de vivre), primul din ciclul de ”Quatre mélodies” de Enescu pe versuri de Fernand Gregh (1873-1960). Cu mâna dreaptă sprijinit de pianul cu coadă iar cu mâna stângă aplicată cu palma pe piept, concentrat, fără partitură, vocea Maestrului umplea întreaga sală în unduiri sonore și timbrale minunate, cu o pronunție impecabilă și cu un fior interpretativ memorabil … Lente nuit de juillet pluvieuse! J’écoute la pluie au loin tomber dans l’ombre goutte à goutte … Nu s-a imprimat nicăieri și de către nimeni … doar în sufletul meu … reconstituindu-i glasul și retrăind emoțiile … Sala s-a ridicat în picioare în aplauze iar Dan Iordăchescu cu fața plină de lacrimi a venit pe scenă să-l îmbrățișeze … Iar eu, într-unul din rândurile din față, eram … uimit … fascinat … năucit … A urmat o mică pauză timp în care Maestrul, mulțumind publicului, a coborât de pe scenă și s-a așezat într-o lojă … Îl urmăream cu privirea … Apoi a intrat Dan Iordăchescu care, după ce a salutat reverențios publicul ce l-a primit cu aplauze de dragoste și admirație, a salutat pe Maestrul trimițându-i o flilială sărutare după care și-a început recitalul, o oficiere a unui ritual artistic de înaltă clasă. Aveam deja niște ani buni de studiu al pianului și doi ani de studiu al vocilor, acumulasem o consistentă experiență de meloman activ în sala de spectacol și de concert și mă bucuram să fiu în stare să apreciez înaltele virtuți ale unui Genial Discipol care continua pe Legendarul Maestru … La finele seratei, după ce l-am felicitat pe Discipol, acesta m-a repzentat Maestrului … Momente de neuitat …

003_e

Maestrul Stroescu venea la aproape toate spectacolele și recitalurile discipolilor săi dar la aparițiile celor doi preferați – Elena Cernei și Dan Iordăchescu – era mereu prezent. În anul 1975 fusese omagiat de Despina Petecel în cadrul celor două emisiuni radiofonice, iar în 1976, la împlinirea a 90 de ani de viață, fusese sărbătorit la Opera Română din București unde Dan Iordăchescu a cântat în cinstea lui iar Maestrul a oferit câteva interpretări impecabil cu o voce incredibil de proaspătă și expresivă. Se lupta cu dârzenie dominând cronicitatea unei afecțiuni care se făcea totuși din ce în ce mai simțită în ultima vreme. Vineri 4 martie 1977, în momentele tragicului cutremur de pământ, Maestrul se afla în apartamentul său din Bulevardul Dacia de la ultimul etaj al blocului; amplitudinea mișcării seismice mai mare de la etajele înalte a făcut ca pianul său cu coadă să se pună în mișcare lovindu-l tare și tulburându-i acel echilibru pe care totuși reușea să-l mențină fie și cu eforturi de el știute și ascunse dintr-o decentă și sobră atitudine omenească. La 15 martie 1977 Maestrul Constantin Stroescu împlinea 91 de ani, iar a doua zi … miercuri 16 martie … avea să lase această lume pornind spre Eternitatea Universală la întâlnirea cu prietenii săi, compozitorii și poeții, pe care i-a slujit în cariera sa de artist și profesor grație unui har care l-a consacrat drept … Seniorul Stilisticii Vocale Românești

 

Dr. STEPHAN POEN

Doctor în Medicină și în Muzicologie

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/06/123.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/06/123-150x150.jpgRevista MuzicalaRecenzii
Anul acesta, în luna martie, s-au împlinit 130 de ani de la nașterea tenorului CONSTANTIN STROESCU (Iași, 15 martie 1886 - București, 16 martie 1977), personalitate de mare prestigiu cu o foarte importantă carieră artistică națională și internațională și eminent profesor de canto la București cu o bogată activitate pedagogică...