…de balet a stagiunii curente şi ultima din şirul celor şapte „antreprenoriate“ de Johan Kobborg la ONB în regim de proiect şi programate în calup. Un triple bill alcătuit din titluri importante ale secolului XX, care continuă să se danseze în întreaga lume, la teatre care-şi propun să îmbine repertoriul clasic cu inovaţia şi academismul cu postmodernismul. Un program bun, cu balete nemaiprezentate pe scenele noastre, deşi nu tocmai noi – doar din cel de-al doilea mai văzuserăm crâmpeie, cu ani în urmă, într-o gală.

Corina + Gigel„In the Night“ surprinde prin lentoarea şi aparenta simplitate a coregrafiei. Creată în 1970, lucrarea lui Jerome Robbins m-a dus cu gândul la baletele montate la ONB în aceeaşi perioadă de Tilde Urseanu, caracterizate prin romantism şi lipsa unei poveşti propriu-zise, înlocuită cu sugerarea unor situaţii sau stări. Trei cupluri dansează în noapte pe rând, apoi se întâlnesc şi se salută, posibil la un bal, şi dispar ca un fum. Primul (Sena Hidaka şi Bogdan Cănilă) sunt senini şi liniştiţi, ca nişte îndrăgostiţi a căror viaţă pare să curgă fără evenimente; al doilea (Bianca Fota şi Sergiu Dan) au o notă aristocratică, de pereche aşezată, dintr-o epocă în care tunica de ofiţer era o atracţie irezistibilă pentru domnişoarele de familie bună; al treilea (Corina Dumitrescu şi Gigel Ungureanu) trăieşte o relaţie tumultuoasă, în care disputele şi despărţirile nu fac decât să-i apropie şi mai mult, până când ea se predă – într-un gest de ofrandă pe care Balanchine, mentorul lui Robbins, nu îl aproba – răsplătit de el prin ridicarea iubitei mai presus de sine, strânsă apoi la piept…

Nu cred că în ziua de azi vreun coregraf ar crea într-un stil asemănător, dar pentru vremea sa lucrarea, punctată cu momente inspirate – cum ar fi ieşirea din scenă cu spatele, ţinând partenera într-un genunchi pe umăr – era specială prin subtilitate şi rafinament. Cel din urmă cuplu, totodată cel mai ofertant ca substrat, ne aduce şi bucuria reîntâlnirii cu Corina Dumitrescu în calitate de interpretă: aşa cum vinul bun îşi sporeşte aroma, un dansator matur adună într-o mişcare a braţului, o atitudine a capului sau o privire o întreagă lume, iar sala vibrează la simpla sa apariţie.

Sub degetele lui Ştefan Doniga, Nocturnele op.27 nr.1, op.55 nr.1 şi nr.2 şi op.9 nr.2 de Frédéric Chopin au îmbrăcat sonor atmosfera de reverie cu delicateţe şi emoţie, înlocuind lipsa decorului. Am fost plăcut surprinsă de costumele create de către Anthony Dowell – cunoscut ca unul dintre cei mai mai balerini ai secolului trecut – prin colorit şi prin subfustele înfoiate, în nuanţe mai aprinse decât stratul de deasupra. Luminile lui Jennifer Tipton însă, prin distribuirea lor uniformă pe fundal, sugerau mai degrabă un tapet decât un cer înstelat.

În total contrast, „In the Middle, Somewhat Elevated“ pare o lucrare de science-fiction, destinată unor super-balerini, a căror tehnicitate şi mobilitate stabileşte ştachete noi şi aparent intangibile. La aproape trei decenii de la crearea ei pe scena Operei din Paris pentru Sylvie Guillem şi Laurent Hilaire, coregrafia lui William Forsythe rămâne o piatră de încercare pentru orice prim-solist. Alternând mersul civil cu elemente de mare dificultate, echilibrele prelungite cu mişcări rapide şi creând decoruri umane prin evoluţia unor dansatori în plan secund, distribuiţi diferit faţă de ansamblurile clasice, Forsythe desfăşoară jocuri geometrice elaborate în timp ce rescrie vocabularul dansului clasic. E o coregrafie rece unde, deşi au loc şi duete şi există gesturi sexy – rotiri de şold, apropieri între dansatori şi prize – e greu să-ţi imaginezi că este vorba despre relaţii şi afectivitate.

Cristina_BogdanMuzica electronică – înregistrată – semnată de Thom Willems în colaborare cu Lesley Stuck aproape că nu e muzică ci ritm. Începe ca o explozie, continuă ca o obsesie şi se opreşte ca un accident. Impresia spectrală este accentuată de luminile care cad vertical, ca şi de cele două puncte aurii discrete, plasate in the middle, somewhat elevated, şi care ar putea fi – de ce nu? – nişte camere video de urmărire a unor mecanisme umane, îmbrăcate în „corpuri“ verde-sticlă şi colanţi negri. E o lume unde nu te poţi ascunde, musculatura trebuie să fie perfectă iar amplitudinea mişcărilor să depăşească limitele obişnuite. Este ceea ce fac Cristina Dijmaru şi Bianca Fota – n-aş şti să spun care dintre ele mi-a plăcut mai mult – secondate de Bogdan Cănilă într-o superbă etalare a plasticităţii corporale, cât şi restul distribuţiei: Cristian Preda, Takahiro Tamagawa, Nastazia Philippou, Abigail Cockrell, Adina Manda şi Akane Ichii. Momentul de vârf al serii.

„Theme and Variations“ e o revenire la începuturile neoclasicismului coregrafic şi o reverenţă adusă de George Balanchine lui P.I.Ceaikovski, din a cărui Suită nr.3 în Sol major op.55 a ales mişcarea a IV-a. Structurate în trei părţi, variaţiunile prezintă, fără o delimitare precisă, evoluţia unui cuplu principal împreună cu un grup de balerine, un adagio şi o mare poloneză, în care soliştii sunt însoţiţi de 12 perechi. După un Forsythe în forţă, eleganţa şi academismul vocabularului acestora compensează prin amploarea desfăşurării scenice şi printr-un dinamism în crescendo, către un final tradiţional con tutti.

Este singura lucrare din program executată cu orchestră. Aceasta, sub bagheta lui Tiberiu Soare, a sunat bogat şi nuanţat, în pofida adâncimii fosei, care nu o avantajează. Este şi singura în care există un strop de decor (Natalia Stewart), destul de schematic, sugerând prin coloanele laterale şi candelabru, cât şi prin costume – tutu-uri şi paruri strălucitoare pentru fete – o atmosferă princiară, ca aceea de la curtea ţarului.

Francesca+ShuheiPentru anul creării – 1947 – şi având în vedere că varianta din 1970, reluată acum, diferă nesemnificativ faţa de cea iniţială – partiturile solistice conţin elemente de o dificultate considerabilă. Francesca Velicu, distribuită pentru a doua oară într-un rol major înainte de a-şi da „bacul“, e un firicel de fată, dezinvoltă, cu o bună dotare fizică şi stăpânire tehnică. Odată cu maturizarea artistică, o atitudine pozitivă o va putea ajuta să urce treptele unei cariere de succes. Deşi lui Shuhei Yoshida i se potrivesc mai degrabă rolurile pitoreşti decât cele nobile, rezolvă cu siguranţă şi cursivitate atât cascadele de turaţii şi sărituri cât şi relaţionarea cu partenera.

Premiera a fost o bucurie a spiritului, primită de public cu îndelungi aplauze şi a pus încă o dată în lumină calitatea colectivului Operei bucureştene. Sub îndrumarea maeştrilor de balet Ben Huys, Thierry Guiderdoni şi Patricia Neary, care au montat cele trei lucrări, cât şi a maeştrilor de repetiţii Adina Tudor, Corina Dumitrescu, Florica Stănescu, Petruţa Almosnino şi Laura Blică-Toader, acesta s-a mobilizat exemplar, confirmându-şi valoarea.

 

Vivia Săndulescu

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/06/Cristina_Bogdan1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/06/Cristina_Bogdan1-150x150.jpgRevista MuzicalaCronica
...de balet a stagiunii curente şi ultima din şirul celor şapte „antreprenoriate“ de Johan Kobborg la ONB în regim de proiect şi programate în calup. Un triple bill alcătuit din titluri importante ale secolului XX, care continuă să se danseze în întreaga lume, la teatre care-şi propun să îmbine...