downloadAnul acesta se împlinesc 135 de ani de la nașterea lui George Enescu (19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – 4 mai 1955, Paris, Franța) prilej cu care continui un parcurs întru explorarea acestei personalități, început anul trecut când comemoram șase decenii de la trecerea sa în eternitate. Compozitor, violonist, pianist, dirijor și pedagog român, Enescu, dincolo de faptul că este cea mai importantă personalitate creatoare și artistică a muzicii românești, la nivel internațional, a reușit, prin unanimele aprecieri ale compozitorilor contemporani și ale exegeților, să ocupe o poziție foarte singulară și care se menține în ciuda faptului că, la 135 de la nașterea sa și la peste șase decenii de când a lăsat această lume, continuă să constituie obiect de studiu și cercetare fiind foarte puțin interpretat dincolo de granițele României. În urmă cu un an, am aprofundat capodopera sa ”Oedipe” evocând aspecte istorice ale reprezentării sale de către Opera Română din București atât în țară cât și în străinătate dar și aspecte legate de vocalitatea enesciană cu totul deosebită și care caracterizează personajele acestei opere în frunte cu eroul său titular.

Biruit-am destinul, biruit-am pe zei! … (I)Enescu, Oedipe și vocalitatea enciclopedică

05111214980381316Figura lui Oedipe profund ancorată în Destinul Uman reprezintă o stare emotivă și spirituală dominantă pentru sufletul enescian; compozitorul însuși definea ”Oedipe” drept capodoepra vieții sale iar faptul de a fi lucrat atât de mult la ea până la definitivarea partiturii este o consecință a stării sale sufletești în permanentă confruntare cu propriul destin. Multitudinea de emoții și senzații, vasta diversitate a ideilor generate de potențialul său mental neobișnuit, au avut rol determinant în gestația acestei capodopere. Enescu a trăit-o puternic și a lucrat-o minuțios căutând totdeauna o trainică legătură între senzație și emoție corelate cu ideea și perfect caracterizate muzical. De aceea această partitură este atât de densă și de deosebită față de toate celelalte opere scrise, cel puțin, în secolul al XX-lea deși caracterul singular al lucrării se impune în întreaga istorie a muzicii universale.
… Enescu … Oedipe … Destinul Uman … sunt repere extraordinar de puternice de Artă și Viață care au atins o culme a expresivității adresată unei anumite receptivități bine pregătită pentru un asemenea puternic impact estetic și emotiv.
Continui acest drum explorator punând în acțiune un spirit selectiv aplicat vastei bibliografii și corelând diverse repere a căror asociere și aprofundare completează cu răspunsuri logice noilor întrebări care se pun asupra lui Enescu și al lui Oedipe în confruntare cu propriul lor destin. Reiau un paragraf din studiul publicat anul trecut pe care îl folosesc ca punct de pornire în noul parcurs.
19-enescu-micUn copil dăruit de Cer la 19 august chiar în anul 1881 când lua naștere și Regatul României, cu cinci luni mai înainte, la 13 martie … Iar peste 45 de ani – de cinci ori câte nouă – la aceiași dată, 13 martie 1936, avea să fie prezentată opera ”Oedipe” în premieră absolută la Opera din Paris … Sunt repere numerologice care cuantifică misterios … Destinul … Acest copil ceresc avea să devină rapid un copil regesc iubit și admirat de Regina Elisabeta (Carmen Sylva) care a urmărit cu interes atât evoluția formării sale cât și cariera sa de artist. Enescu avea să omagieze influența benefică a Casei Regale chiar în prima sa lucrare, ”Poema Română”, finalizată cu Imnul Regal și avea să compună un ciclu de lieduri pe versurile scrise în limba germană de Carmen Sylva. Enescu a rămas pentru vecie devotat monarhiei preferând exilul definitiv la Paris … A fost și această o expresie a Destinului cu care s-a confruntat blând, pașnic, senioral, servind Arta și Umanitatea cu o simplitate grandioasă chiar dacă tensiunea interiorară față de nenumăratele nemulțumiri aducătoare de suferințe i-a dăunat grav sănătății marcând finalul parabolei sale existențiale în această lume …
Enescu a fost marcat profund de noțiunea de Destin implicată în viața sa prin faptul că fusese al optulea copil la părinți și primul care supraviețuise. El însuși deci se născuse și supraviețuise în urma eforturilor supraomenești prin care, părinții săi, Costache Enescu și Maria Cosmovici, se suprapun cuplului regal Lajos și Jocasta, părinții naturali ai lui Oedipe … Personajul Oedipe și complexitatea trăirilor sale în luptă cu propriul destin a devenit pentru Enescu reflexie cotidiană finalizată componistic prin grandioasa operă …
Despre George Enescu s-a scris enorm de mult. Vasta bibliografie – articole, recenzii, însemnări, cărți – poate fi compartimentizată istoric în trei perioade: înainte de 1946 (am luat ca reper anul plecării definitive din țară a lui Enescu dar și marele punct de inflexiune al istoriei reprezentat de acest an după care România avea să devină o țară comunistă vreme de peste patru decenii), perioada 1947-1989 și perioada de după 1990. În prima perioadă (de până în 1946) s-a scris mai mult sub aspect istoric ori de cronică gazetărească. În perioada 1947 – 1989, dincolo de acele interpretări istorice și sociale tributare politicii comuniste și care erau foarte ușor depistate și tratate în mod tacit cu acele rezerve formulate de logica și bunul simț ale oamenilor culți, înțelepți dar prudenți față de consecințele regimului, s-a scris foarte mult sub aspect analitic muzicologic și componistic despre întreaga operă enesciană și despre capodopera ”Oedipe”. Există o bibliografie foarte importantă care oferă, atât profesioniștilor cât și melomanilor, posibilitatea de a înțelege profilul creator al lui Enescu pe baza analizei minuțioase a structurilor muzicale. Iar această bibliografie analitică rămâne și astăzi fundamentală pentru înțelegerea și aprofundarea profesională a creației enesciene. După 1990, s-a continuat fie cu reeditarea anumitor titluri dar cu completări istorice și analitice care nu puteau fi publicate în perioada precedentă, fie cu noi texte, noi interpretări și chiar cu documente din arhivele cândva inaccesibile; autori recenți (atât pentru Enescu cât și pentru Silvestri) au publicat volume cu foarte multe documente provenind de la CNSAS a căror simplă reproducere și relatare oferă observatorului atent posibilitatea de a înțelege foarte ușor și foarte complet; și cu toate acestea, un comentariu concluziv care să pună punctul pe ”i” la modul concret și energic, nu pot spune că am întâlnit. Și m-am întrebat: de vreme ce conținutul documentelor este foarte clar, cum de se evită încă … inevitabila concluzie ? … După anul 2000, opinionismul general s-a amplificat foarte mult prin avalanșa de forum-uri, blogg-uri, site-uri unde temele pot fi amplu comentate; dar această bine venită cucerire a tehnologiei moderne în slujba democrației și a dezvoltării opinionismului social, a fost și este foarte frecvent utilizată într-un mod superficial, fără o cultură nici măcar generală sau elementară, cu agresivitate și, câte odată, chiar cu vulgaritate; este suficientă elaborarea unui site ori a unui blogg și se devine imediat ”opinionist” și chiar … ”jurnalist”, ”critic”, ”muzicolog” … Societatea este invadată de o avalanșă de … falși profeți … care, sunt cu atât mai falși cu cât își ascund identitățile sub așa numitele … ”nick names” … Într-un astfel de context atât de heterogen ca să nu-l numesc chiar tulbure, s-a ajuns să se facă din Enescu și Oedipe ca și din Silvestri și alte personalități, un prilej de … cinică ”politizare” care de stânga, care de dreapta … în detrimentul Adevărului și cu consecințe foarte grave asupra culturii și informației noilor generații …
oedipe-et-le-sphinxContinui să reflectez: a învins Oedipe Destinul ? Dar Enescu ? Capodopera enesciană prin eroul său titular ne pune în fața unor întrebări: cine este triumfătorul ? minciuna învingătoare sau adevărul învins ? Întrebările sunt generate de faptul că istoria a confirmat uneori triumful învinșilor iar alteori pe cel al învingătorilor. A învinge într-o dispută nu înseamnă că se deține Adevărul … Dar … ce este Adevărul ? Iată întrebarea lui Pilat din Pont în timpul judecării pentru condamnarea lui Isus. Este suficient să acceptăm că Adevărul poate fi absolut sau relativ, complet sau parțial și să reflectăm în adâncul lucrurilor fără a ajunge la esența lor fundamentală. Ce a gândit Sfinx-ul înainte să moară ? Putem ști ? Putem doar elabora un mecanism intuitiv bazat pe logica integrării semiotice în analiza tuturor semnificațiilor și simbolurilor oferite de detaliile libretului. Configurația motivelor muzicale la acele momente va rămâne o stare abstractă a gândirii pasibilă de tentativele concretizărilor arbitrare. Din cele ce am scris anul trecut, reiau acum doar unele aspecte sub alte unghiuri. La confruntarea cu Sfinxul, Oedipe nu deține el însuși Adevărul asupra identității și existenței sale! Și atunci, orice situație care este mai departe sau mai aproape dar nu în plin Adevăr, este pasibilă de o relativizare prin care, normal, se depărtează de absolut! Oedipe fuge de Destin prin plecarea de la Corinth și, prin aceasta, se vulnerabilizează în fața Sfinxului care cunoaște Realitatea dar nu întrevede … Adevărul … Dacă vom considera Realitatea ca o stare existențială momentană și Adevărul ca pe un drum cu aspecte neprevăzute determinate de etapele maturizării existențiale, atunci putem accepta că Sfinxul este răpus de unicul reper absolut al acestui context relativ: Voința Umană impusă de Enescu în opera sa.

 


tumblr_m4wh2pTRZL1ruq5t7o1_1280Pentru a înțelege mai bine sensurile intenției lui Enescu în privința confruntării dintre Oedipe și Sfinx, va trebui să facem apel la izvoarele bibliografice din cele mai vechi timpuri. Sfinxul este o figură mitologică prezentată cu un corp de leu și un cap omenesc; cele mai vechi reprezentări antice ale Sfinxului provin de la anul 9.500 înainte de Cristos. În diferitele limbi este exprimat la masculin și la feminin; structural, această entitate reunește ambele genuri iar acest fapt are semnificații foarte adânci. Dar cei ce nu reușesc să exploreze profunzimile, rămân într-o ambiguă superficialitate cu devieri ideatice și pervertiri mergând până la o aberantă formă de ilustrare scenică a sexualității și a tuturor derivatelor sale comportamentale; și nu mă refer doar la unele moduri de abordare regizorală ale Oedipe-ului enescian ci, în general, la ceea ce se întâmplă de câteva decenii în teatrul liric mondial. Mi-a fost dat să constat un opinionism deviat datorită lipsei de cultură și potrivit căruia, autoritățile române în cultură din vremea comunismului ar fi refuzat să facă legătura între Oedipe și Freud în contextul sexualității și al așa numitului complex al lui Oedipe. Această afirmație este o enormitate a ignoranței tendențioase; ”complexul lui Oedipe” a fost elaborat în cadrul teoriei psihoanalitice a lui Freud și care l-a inspirat și pe Jung; în contextul studiului sexologic comportamental este o denumire conferită prin simplul dar și superficialul fapt al legăturii matrimoniale involuntare dintre Oedipe și Jocasta, mama sa; dar faptele și evenimentele acestei drame antice nu au nicio legătură cu specificul caracteristic contextului psiho-sexual care a primit conotația științifică și didactică de ”complex oedipian”. Ba mai mult, Freud s-a dedicat analizei unor personaje precum Moise, Leonardo da Vinci, Daniel Paul Schreber, Gustav Mahler, dar nu l-a analizat deloc pe Oedipe ceea ce dovedește că denumirea respectivului complex este datorată unui criteriu superficial bazat pe respectiva situație incestuoasă complet în afara perimetrului psiho-patologic la care ne referim. În ziua de azi, datorită unei aberante exacerbări de comportament și mentalitate, sexul și sexualitatea au ajuns să fie instrumentalizate în viața reală și pe scena lirică ori de teatru într-un mod absurd fără nicio legătură cu sensul și mesajul respectivelor lucrări. Sexul și atracția sexuală pot determina comportamentul și acțiunea într-o piesă de teatru sau într-o operă dar autorii au pus accentul pe transformarea caracterială și temperamentală a personajelor fără necesitatea de a prezenta explicit atitudini și comportamente care nu contribuie cu nimic la asimilarea valorilor artistice ale mesajului, dimpotrivă!
la-machine-infernale-457986Sfinxul punea întrebări oamenilor; pentru unii, aceste întrebări erau … șarade … iar pentru alții … ”enigme” … Ne-au rămas două dintre aceste enigme care s-au perpetuat în scrieri de-a lungul vremurilor. Una dintre acestea este următoarea: cine, deși are o singură voce, se transformă în cvadruped, triped și biped ? Iar răspunsul se referă la omul care, de mic copil, umblă în patru labe sau de-a bușilea, cum se mai spune, la maturitate stă pe cele două picioare ale sale, iar la bătrânețe adaugă bastonul pentru a se sprijini. Ce-a de a doua enigmă este: sunt două surori; prima dă naștere celei de a doua care o zămislește pe prima. Iar răspunsul este ziua și noaptea. După Oedipe Rege (429 înainte de Cristos) și Oedipe la Colonos (406 înainte de Cristos) de Sofocle, personajul Oedipe a mai fost abordat teatral de-a lungul istoriei de Eschil, Euripide, Seneca, John Dryden și Nathaniel Lee, Francisco Martinez de la Rosa; în 1718, Voltaire, în piesa sa Oedipe a încercat raționalizarea personajelor lui Sofocle; Jean Cocteau a abordat personajul în Oedipe-roi (1928) și La Machine infernale (1934); Cocteau a lansat o formulă originală: Sfinxul îi dezvăluie lui Oedipe răspunsul la întrebare cu condiția ca să-l iubească, ceea ce tânărul erou nu consimte după ce acceptă totuși oferta.
oedipus2Oedipe în opera lirică a fost abordat de mulți compozitori de-a lungul istoriei: Eduard Lassen (1874), Charles Villiers Stanford (1887), Max von Schillings (1900), Ildebrando Pizzetti (1901), Flor Alpaerts (1906), Ruggero Leoncavallo (1920), Igor Stravinski (1927), George Enescu (1936), Harry Partch (1951), Helmut Eder (1958), Carl Orff (1959), Arghyris Kounadis (1961), Roy Travis (1968), Wolfgang Rihm (1987), Mark-Anthony Turnage (1990), Qu Xiao-Song (1993), Theodore Antoniou (1998). Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt operele lui Stravinski și Enescu și, într-o oarecare măsură în Italia, lucrarea lui Leoncavallo.
Din felul în care Enescu a tratat muzical și dramatic această operă, reiese impactul profund și puternic al sufletului enescian cu conceptele de Om și Destin. Încă de mic copil, sufletul său fusese încercat de ideea de destin prin faptul că supraviețuise primilor șapte copii ai părinților săi; întreaga copilărie îi fusese aproape oprimată prin izolarea impusă și grijile permanente pentru a se preveni orice îmbolnăvire care i-ar fi putut fi fatală. Dar Dumnezeu semnase deja traiectoria vieții acestui băiețel căruia îi binecuvântase o dotare extraordinară la nivelul tuturor valențelor creative, expresive și analitic didactice în muzică. Din fragedă copilărie, prin comportamentul său al cărui profil a evoluat, s-a cristalizat și s-a maturizat, Enescu a înțeles că Omul și Destinul sunt precum talerele unei balanțe al cărui ax vertical de echilibru îl reprezintă … Voința … Între numeroasele calități și virtuți ale personalității lui Enescu, dominanta era … Voința … Grație acestei dominante a învins propriul său destin care îi fusese adesea potrivnic prin vicisitudini sociale și sănătatea foarte precară în ultima parte a vieții sale. Multe aspecte am înțeles din ceea ce mi-a sugerat atmosfera muzicii sale și în mod deosebit ”Oedipe” dar și din cele ce mi-a istorisit Yehudi Menuhin cu care am discutat îndelung despre veneratul său Maestru.

Între aspectele care m-au fascinat în personalitatea lui Enescu așa cum am înțeles-o și continui să o înțeleg, Voința este trăsătura caracterială dominantă și prin care se poate realiza o armonizare a Omului cu propriul său Destin cu condiția ca această Voință să acționeze în numele Adevărului. Deci în Ecuația Fundamentală a Personalității Umane ar intra intra acești patru parametri fundamentali: Omul, Adevărul, Voința și Destinul. Uneori Voința poate fi în măsură să susțină Adevărul în timp ce, alteori, Adevărul trist și dificil de asimilat poate influența dinamica de la baza Voinței; raportul dintre Adevăr și Voință va regla relația Omului cu propriul Destin care, chiar dacă nu poate fi schimbat, el poate fi totuși recalibrat, adaptat, asimilat sau, în cea mai fericită situație, evitat în sensul că ceea ce este prevăzut în el să nu producă o înfrângere sufletească indiferent de proporțiile efectului său traumatic. Voința ne poate ajuta să construim confortul și fericirea vieții noastre indiferent de spectrul specific al destinului. Dar aceste considerații ar putea continua într-un alt context analitic și apreciez că pentru această aprofundare a sufletului enescian exprimat prin muzica sa și mai ales prin ”Oedipe”, sunt suficiente aspectele ilustrate.
260px-Gustave_Moreau_005Încă de la primul impact cu această operă, am fost foarte impresionat de scena Oedipe – Sfinxul iar deznodământul final m-a lăsat într-o permanentă stare de reflecție a unei teme permanent deschise pentru foarte multă vreme în conștiința mea: Oedipe este acceptat învingător al Destinului și chiar Sfinxul moare în urma acestei victorii și … totuși … evenimentele s-au desfășurat în mod contrar acestei victorii … În urma primului impact cu opera, am înțeles un singur lucru care mi-a oferit și un prim reper la începutul unui lung drum inițiatic clarificator: Voința! Eroul afirmă cu tărie că voința sa nu s-a aflat nicicând în toate evenimentele în care a fost atras de acest Destin tragic. Deci, o primă aprofundare asupra Destinului lui Oedipe m-a condus spre conceptul de Voință și, implicit, spre cel de Adevăr. Tânărului erou i-au fost ascunse adevărurile fundamentale ale vieții sale; în absența adevărului, voința sa a intrat în direct conflict cu relativitatea arbitrajului Destinului. Pentru mine era foarte clar: dacă Oedipe ar fi cunoscut Adevărul, el ar fi evitat toate celelalte desfășurări nefaste ale vieții sale. Dar Adevărul îi era străin. În acest context, în tânărul erou s-a instaurat … Frica … Teama de a comite cele prevestite l-a determinat să fugă … La bătrânețe el accentuează asupra Voinței sale dar această Voință nu s-a manifestat plenar la tinerețe când ar fi fost de ajuns să nu vrea să facă nimic din ce s-a prevestit și deci să rămână lângă cei pe care îi considera părinți naturali și care îl crescuseră. Teama declanșează fuga pentru a evada din acel spațiu vital pasibil de grave și tragice prevestiri … Treptat, de-a lungul anilor, am integrat în această complexă relație următorii parametri: Voința, Curajul, Adevărul. La început Oedipe deține doar Voința care este deviată de  Teama ce determină Fuga … Apoi își însușește Curajul dar în contextul Fatalității … Este Curajul cu care îl înfruntă pe Lajos fără să știe că este chiar tatăl său natural; cu mult Curaj abordează Sfinxul și apoi toate celelalte situații care se ivesc până la sfârșit. Adevărul este al treilea parametru pe care Oedipe îl va deține abia la deznodâmânt … Adevărul Clarificator … În contextul tragediei antice a lui Sofocle de la baza capodoperei lui Enescu, aceste repere integrate într-un raționament logic ne conduc la o anumită limpezire care ne va situa într-un anumit stadiu etic, moral și spiritual. Dar acest stadiu rămâne incomplet, ancorat și deci tributar mitologiei antice integrată teatral de către Sofocle și de către ceilalți autori care au abordat personajul Oedipe în teatru și ulterior în muzica de operă.
Prin genialitatea gândirii sale teatrale și muzicale, George Enescu, în secolul al douăzecelea, ne aduce noi aspecte și ne stimulează noi trăiri sufletești și spirituale legate de Destinul Uman și de raportul conștiinței noastre cu acesta. Prima abordare a lui Oedipe a făcut-o Homer care a trăit aproximativ în jurul anului 900 înainte de Cristos; de atunci, mitul lui Oedipe a fascinat pe foarte mulți gânditori și autori; putem spune că Enescu închide o parabolă de aproape trei milenii oferind prin opera sa o rezolvare la care putem avea acces printr-o anumită configurație mentală a reperelor implicate și printr-o filtrare semiotică a lor în conexiune cu alte domenii doctrinare ale gândirii și, în cadrul cărora, Înțelepciunea Biblică exercită o influență determinantă.
Înainte însă de a aprofunda rezolvarea enesciană a acestei scene în secolul al douăzecelea, vă propun examinarea figurii Sfinxului pe baza izvoarelor bibliografice cele mai autorizate, în continuarea acelor anticipații făcute cu câteva paragrafe mai înainte. Sfinxul este o figură mitologică monstruoasă, zoomorfă (adică în formă de animal având un cap omenesc și un corp de leu). În cultura antică grecească, Sfinxul este un demon distrugător aducător de soartă rea; Homer îl descrie ca fiind fiul lui Orthrus (câine monstruos cu două capete) sau, după alții, a lui Typhon (monstru cu o sută de capete și șerpi pe trup) și Echidna (ființă monstruoasă, jumătate femeie și jumătate șarpe); în celelalte abordări din tragediile antice, Sfinxul apare ca un monstru care devorează pe oamenii incapabili să dezlege enigmele sale.
François-Émile_Ehrmann,_Oedipe_et_le_SphinxÎn opera sa, Enescu, ne prezintă într-un mod original atât identitatea Sfinxului cât și scena sa cu Oedipe. Sfinxul enescian este fiica Destinului care îl așteaptă pe Oedipe în culcușul fără glas al visului etern (... aux demeurs sans voix de mon rêve éternel ... ) considerându-l cea mai frumoasă dintre victimele sale. La întrebarea Sfinxului, răspunsul lui Oedipe vine imediat și energic: Omul! Omul e mai tare de cât Ursita! Sfinxul râde îndurerat zvârcolindu-se de moarte și îl lasă pe Oedipe într-o dilemă: Râde de victoria sa? … Care victorie, de vreme ce el a murit imediat ce a auzit răspunsul său la întrebare? … Și într-adevăr, Omul este mai tare prin Voința sa iar Oedipe era sigur pe ceea ce vroia și ceea ce nu vroia să facă … Dar ocultarea Adevărului face ca tot ce se va întâmpla să constituie aparenta victorie a Sfinxului mort. Această dilemă m-a făcut să reflectez foarte mult pornind de la aprofundarea semiotică și simbologică a fiecărui cuvânt și până la analiza muzicală a fiecărui motiv și a integrării anumitor leitmotive de-a lungul desfășurării lucrării. Deci Voința și Curajul pot deveni relative în absența Adevărului. Concepția lui Enescu aparține secolului al douăzecelea deci după aproape două milenii de … cugetări biblice și experiențe spirituale ale sufletului uman …Grație acestor cugetări, omenirea a asimilat valoroase precepte evanghelice precum: Adevărul vă va face liberi! Adevărul este axul central al vieții noastre în funcție de care se dozează Voința și Curajul de care putem da dovadă. Gloria lui Dumnezeu este Omul viu! Viața omului este în mâna Creatorului a cărui Glorie reprezintă. Foarte semnificative pentru acest moment de cugetare sunt anumite cuvinte din Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel (17,18): Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere, Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi. Deci duhul înțelepciunii ne poate lumina ochii asupra nădejdii la care suntem chemați de Tatăl Ceresc. În tot acest context, noțiunea de Destin decade prin spiritualitatea noastră și orice formă predictivă a tendințelor umane devine derizorie și inutilă. Adevărul care ne asigură Libertatea și Duhul Înțelepciunii conectat Chemării noastre ne conferă cel mai sănătos mod prin care să aplicăm Voința și Curajul în viața noastră. Este concluzia spirituală la care am ajuns contemplând atât Destinul lui Oedipe cât și al lui Enescu. Enescu ne iluminează asupra naturii false, înșelătoare a conceptului de Destin prin simbolul progeniturii sale monstruoase care este Sfinxul, expresie a degenerării și a degradării materiei vii. În acest context, Omul este mai tare și mai sănătos decât aberanta monstruozitate a materiei vii degenerate, indiferent de manipulările sociale care pot să interfereze viața sa. Dacă va deține Adevărul și Curajul, Voința umană va acționa totdeauna într-o anumită independență față de toate vicisitudinile vieții care vor exercita doar o relativă și aparentă influență. Aceasta este marea lecție pe care sufletul meu a primit-o de la Enescu prin capodopera sa.
george-enescu-–-un-exil-supravegheat_1_fullsizeEnescu a fost un luptător asemenea lui Oedipe dar, spre deosebire de acesta, a deținut Adevărul și prin asta Voința și Curajul său nu au falimentat, în ciuda tuturor aparențelor induse de suferințele sale fizice, sociale, morale și spirituale. Enescu a fost un luptător victorios, în ciuda aparentei sale înfrângeri în fața vieții. În ultimi ani am aprofundat mult ultima parte a vieții compozitorului reflectând asupra unor aspecte pe care cercetătorul Ladislau Csendes ni le-a oferit în lucrarea sa George Enescu, un exil supravegheat, Editura Casa Radio (2011), lucrare realizată pe baza unor documente de la CNSAS din care, la mai bine de o jumătate de secol de la moartea lui Enescu, reies adevăruri impresionante. Iar acestor adevăruri mai adaug și unele aspecte pe care le-am discutat în urmă cu foarte mulți ani la Roma chiar cu Yehudi Menuhin, fiul său spiritual. Enescu a suferit mult în ultimii săi ani la Paris; pe lângă starea de sănătate din ce în ce mai agravată, ne dăm seama că acele organisme și instituții internaționale care au dorit plecarea lui din România în 1946, treptat, i-au acordat din ce în ce mai puțină atenție atât pe plan social și artistic cât și uman; majoritatea românilor stabiliți la Paris și care doreau să fie permanent în anturajul Maestrului s-au dovedit a fi necinstiți, vicleni, interesați, rău voitori și falși sfătuitori, periclitându-i până și clauzele contractelor editoriale pentru partiturile lucrărilor sale cu grave consecințe ulterioare, în timp, asupra difuzării și executării lucrărilor Maestrului; aflăm din cartea lui Ladislau Csendes că însuși Enescu i-a alungat pe acei falși prieteni de origine română din preajma sa; aflăm din aceste documente cum, pe motivul unor drepturi de autor în urma execuțiilor publice ale lucrărilor sale, autoritățile române trimiteau importante sume de bani foarte necesare întreținerii Maestrului, mai ales în ultimii ani de boală și suferință. Aceste aspecte ne fac să întrevedem un fapt controversat: Maestrul ar fi trăit mult mai bine în România în ultima 096perioadă a vieții sale ? Dar, în același timp, știm că era un devotat al Casei Regale încă din frageda tinerețe și un înverșunat opozant al comunismului abia instaurat în România; chiar dacă regimul de la București i-ar fi acordat un regim special, lui Enescu nu i-ar fi tihnit niciun fel de avantaj prin simpla conștientizare a faptului că același regim exercita asupra multor altor categorii de oameni o oprimare și o persecuție ce ducea până la moarte în foarte multe cazuri. În acest context, Enescu a ales drumul suferinței, al greutăților, al tristeții dar a acționat prin propria sa Voință în numele Adevărului pe care l-a cunoscut în totalitate și deci Curajul său s-a manifestat plenar. Dincolo de toate vicisitudinile vieții și a greutăților pricinuite de suferința fizică a bolii, Enescu a gustat libertatea sa spirituală și creatoare și cadența pulsației sale vitale prin muzica sa și a altor compozitori (mai ales Bach, care l-a însoțit mereu pe clapele pianului). În aparență, ca și în viața lui Oedipe, s-ar putea spune că Destinul rău ar fi învins dar, în esență, atât Oedipe cât și Enescu sunt învingători. Oedipe învinge conștientizând permanent Voința și Curajul faptelor sale, iar atunci când Adevărul se completează în totalitate, abandonează prin orbirea voită lumea trecătoare căutând în întunericul ei Lumina Eternă … Enescu își menține verticalitatea propriei demnități spirituale sacrificând entitatea sa fizică pradă suferințelor bolii.

 

Magistrala Lecție de Omenie, Muzică și Artă continuă și am dorit să mă opresc o clipă din drumul inițiatic continuu pentru cinstirea acestei zile, la 135 de ani de la nașterea marelui Om și Muzician, Creator și Gânditor care este George Enescu.

 

 

Dr. STEPHAN POEN
Doctor în Medicină și în Muzicologie

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/08/260px-Gustave_Moreau_0051.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/08/260px-Gustave_Moreau_0051-150x130.jpgRevista MuzicalaEseu
Anul acesta se împlinesc 135 de ani de la nașterea lui George Enescu (19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România - 4 mai 1955, Paris, Franța) prilej cu care continui un parcurs întru explorarea acestei personalități, început anul trecut când comemoram șase decenii de la trecerea sa în eternitate. Compozitor,...