14292489_1125415880859631_4219152943332184139_nOpera Română Craiova ne-a oferit un spectacol-eveniment cu “Don Carlo” de Verdi, într-o variantă integrală în cinci acte, incluzând și tabloul Fontainebleau, la cincizeci de ani după premiera din București în aceeași formulă. Apreciez curajul temerar al tânărului regizor Rareș Zaharia de a propune un asemenea proiect îndrăzneț.

Am mai văzut cu doi ani în urmă un “Otello” de Verdi tot în același teatru, în regia lui și mărturisesc că de atunci am avut încredere și speranțe în evoluția artistică a sa. Să nu uităm că a lucrat mult în Occident pe lângă Silviu Purcărete, având în același timp și o șansă de a urmări noile montări de acolo. Am lecturat cu mare atenție punctul său de vedere expus în programul de sală în care subliniază o idee interesantă, potrivit căreia metafora centrală a lucrării ar fi “de la asfințit către auroră” conform căreia “întreaga operă se petrece în aceste momente de lumină incertă”, propunând o versiune care să se afle sub ideea “realismului magic”, în sensul, spune el, al basmului sau al parabolelor biblice.

Sub egida acestor idei, inchiziţia care guvernează întreaga structură ideatică a lucrării, însemnând un regim dictatorial în esență este proiectată și prin costume în epoca anilor ’50 ai secolului al XX-lea. Sursa de inspirație a regizorului a fost și un roman al lui Gabriel Garcia Márquez “Toamna Patriarhului” ce urmărește destinul unui dictator asemănător lui Filip al II-lea, din opera lui Verdi.

Menționez că această operă a marelui compozitor italian constituie o frescă a unei istorii tulburătoare a unui regim dictatorial al inchiziţiei secolului al XVI-lea din Spania.

14560144_1148600501874502_1966097698830592163_oCreatorul spectacolului nu accentuează latura istorică pe o coordonată realistă ci creează un spectacol parabolă despre iubire, trădare, sacrificiu, răzbunare, violență, incluzând însă și o componentă istorică care se repetă și în alte epoci, pentru că inchiziţia de atunci poate fi reeditată și în alte forme de opresiune.

Am apreciat aceste propuneri ce-l situează pe creatorul spectacolului printre acei regizori intelectuali, rafinați care-și construiesc un spectacol în urma unor dezbateri și frământări ideatice profunde, de întrebări și îndelungi meditații. Spectacolul său are coerență, este interesant pus în pagină, subliniind un anumit grotesc și spirit caricatural cu adresă directă la tagma preoţească a călugărilor inchiziţiei obtuzi și intoleranți.

Simbolul răului dominant al acelei perioade, perpetuat și în timp, în orice societate bazată pe o dictatură, este ilustrat prin prezența diavolilor ca semne teatrale preponderente, ei apărând de nenumărate ori, comiţând asasinatul lui Posa, substituindu-i aici pe călugări.

Regizorul are o știință de a construi teatral spectacolul, de a sublinia foarte bine relațiile dintre personaje (vezi terţetul Carlo – Eboli – Posa sau duetele Posa – Filip al II-lea, ori Carlo – Elisabeta). Mi-a plăcut mult particularizarea prin integrarea unor eroi în ramele de tablouri, care conduce spre crearea unor portrete caracterologice. Este un spectacol de atmosferă, fără doar și poate.

Aș avea unele rezerve în realizarea teatrală prin distorsiuni nefericite de la concepția generală.

14567369_1148600048541214_1597339823673878955_oÎn celebra arie “Ella giammai m’amò ” a lui Filip care constituie o pagină sublimă de intimitate și reflexivitate ale regelui privind propria-i viață, ca o adevărată confesiune, apar diavolii care-l leagă simbolic, punitiv și dominator. Prezența lor în acel moment mi se pare redundantă, ştirbind acea stare de emoție dramatică, dar mai ales de meditație spirituală reală. El se află în acel moment față în față cu sine, nu mai poate fi supus de nimeni, ci doar de propria sa conștiință.

Prezența Marelui Inchizitor, ca un temut dictator, chiar și pentru rege, este proiectată în atmosfera anilor ’50 în mod surprinzător. Imaginea unui general (fie rus ori german) cu o pipă în gură este total nepotrivită și se îndepărtează flagrant de prototipul arhetipal. L-aș fi văzut ca pe un reprezentant de seamă al Vaticanului acelor ani sau a unui cavaler de la Malta, purtând o mantie cu însemnul crucii. Astfel, ar fi rămas sub aceeași paradigmă a libretului, tot în cadru ecleziastic al anilor în care este transferată acțiunea. Imaginea lui Carol V îmbracă haina lui Carol I din istoria românilor, o similitudine interesantă care servește teza regizorului. Din păcate, acesta seamănă doar prin vestimentație nu și prin masca feței, total inadecvată.

Rareș Zaharia a beneficiat de o distribuție de clasă selectată din artiști invitați bine aleși, care s-au străduit să prezinte muzical la înalte cote partitura. Și mărturisesc că au și reușit.

14556710_1148593995208486_3352407178527788939_oÎn eroul principal l-am văzut pe Hector Lopez, într-o frumoasă evoluție vocală ce-i permite în acest moment să abordeze și partituri din zona de tenor lirico-spint, cu accente dramatice. El rezolvă partitura cu profesionalism și inteligenţă, impresionând și printr-un joc adecvat, a demonstrat că are acute frumoase, sigure, emise cu știință a cântului.

Partenera sa, soprana rusă Karina Flores, l-a secondat cu onestitate. Are însă unele probleme în acut, dar și în pianissimo. După opinia mea, registrul median este cel mai bine reprezentat. Probabil că, în timp, va căpăta experiență și o anumită ușurință a vocalităţii sale.

Filip al II-lea a fost interpretat de basul Sorin Drăniceanu, un artist complex și matur, un cântăreț cu note grave frumoase și solide, cu știință a cântului și cu o experiență artistică bogată. M-a impresionat în celebra sa arie din actul IV.

Revelația serii pentru mine a fost tânărul bariton Șerban Vasile, în Posa. Posedă o voce superbă, cu un timbru cald, chiar impresionant, dovedind în același timp o bună impostație. Are noblețe în interpretare și acea luminozitate specifică personalului care este un luptător umanist pentru ideile nobile de libertate a spiritului.

Ramona Zaharia (Germania) a fost de asemenea, o surpriză foarte plăcută. Are calități speciale de mezzo-soprană, o voce tulburătoare, tumultoasă, are forță de a exprima dramatic istoria principesei Eboli. Se vede că a căpătat o experiență pe scene importante din lume, că răspunde unor exigențe manageriale. A surmontat cu știință a cântului cele două mari arii, dar mai ales “O don fatale”, partitură atât de dificilă. Impresia generală a fost  excelentă.

În Marele Inchizitor l-am urmărit pe tânărul bas Kakhaber Shavidze, cu o voce puternică de bas profund, impunător pe scenă. Sunt sigur că va evolua frumos spre roluri grele din partitura de bas.

În Tebaldo, soprana Noemi Modra a transmis o notă proaspătă atât vocal cât și prin apariție. Are un timbru frumos și este sigură pe ea.

În celelalte roluri: Vladislav Popov (un frate), Florin Ormenișan (Contele Lerma) și Marian Dăbuleanu (un herald), s-au achitat onest în aceste apariții.

14543819_1148598655208020_4311496898682947513_oScenografia spectacolului a fost asigurată de Barbara del Piano care a construit decoruri sugestive, de atmosferă, funcționale, fără să fie încărcate. Costumele sunt adecvate epocii, unele dintre ele chiar foarte frumoase.

Bogdan Botezatu, dirijorul corului, s-a străduit să asigure omogenitate acestui organism muzical, din păcate puțin numeros pentru o asemenea lucrare.

Dirijorul Walter Attanasi a făcut eforturi să susțină întreaga partitură, urmărindu-i în aceleași timp pe soliști, iar orchestra a răspuns onorabil la dificultățile partiturii.

S-a creat însă o situație inexplicabilă și total nefericită, nepermisă în sensul respectării partiturii originale.

Din motive absolut subiective, maestrul Attanasi a suprimat pur și simplu, o întreagă scenă din actul IV, după moartea lui Posa, ce cuprinde revolta populară, sosirea regelui care vine să-l elibereze pe Carlo din închisoare și apariția Marelui Inchizitor care impune supunerea poporului întronând teroare și frică. Un asemenea salt în partitură produce confuzii, dezechilibrând total desfășurarea normală a libretului.

Cu atât mai grav mi se pare acest fapt cu cât ni se oferă o variantă integrală a lucrării, în cinci acte, deci nu se motiva în niciun caz. Dacă un libret poate fi adaptat conceptual unei alte epoci, partitura trebuie respectată cu strictețe, fără nici un fel de agresiune. Este pur și simplu un păcat!

Cu aceste rezerve, putem spune că ne aflăm în fața unui eveniment artistic demn de relevat, în care a avut o contribuție importantă tânărul regizor Rareș Zaharia, fiind servit excelent de o echipă de interpreți remarcabilă.

Toți s-au străduit să confere reprezentației o valoare artistică notabilă.

14566262_1148603551874197_7178008255514157058_oSă nu uităm că “Don Carlo” este o lucrare dificilă în realizarea regizorală, dar și în execuția interpretativă care solicită un colectiv întreg.

Pot spune că acest fapt s-a văzut și îmi permit să felicit intregul ansamblu pentru succesul binemeritat în construirea spectacolului.

 

Mihai-Alexandru Canciovici

Fotografii de pe pagina FB a Operei Române Craiova 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/10/14292489_1125415880859631_4219152943332184139_n.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/10/14292489_1125415880859631_4219152943332184139_n-150x150.jpgRevista MuzicalaCronica
Opera Română Craiova ne-a oferit un spectacol-eveniment cu 'Don Carlo' de Verdi, într-o variantă integrală în cinci acte, incluzând și tabloul Fontainebleau, la cincizeci de ani după premiera din București în aceeași formulă. Apreciez curajul temerar al tânărului regizor Rareș Zaharia de a propune un asemenea proiect îndrăzneț. Am mai...