saturno-butto-nihil-813,,Un urlet surd, adânc ca o furtună,

Îmi geme în urechi necontenit.

E vântul care prin prăpăstii sună,

Ori stânci din vârfuri s-au rostogolit?’’

                                   (Al. Philippide – Izgonirea lui Prometeu)

 

 

I.

Ispitit de renunțări, mă năpustesc asupra culmilor expresiei și mă abandonez spre văile acalmiei – sfârșitul muzicii, epitaf al Artei Fugii. Și ce parfum mormântal se-nfioară din febra rece a ultimei fugi de Bach (Contrapunctus XIV). Această fugă este singura ce se lasă primită doar orizontal, cu calcâiul meu și palma sa răstignite spre cearșaf, iar fruntea împăcată prin fisura din tavan. Cât de încântătoare sunt acele revărsări florale ce se întind peste tenebrele muribundului ce vede viață doar după moarte (Komm susser Tod) și ce obscură mi-e disperarea eternului apus și a trăirii în deces (Verklärte Nacht). Câtă grație ascunde descoperirea sensului morții și cât estetism deșart duhnește în torsiunea prometeică a vieții.

Această ultimă Artă a Fugii nu este doar despre moarte, ci este însăși cadența eroticii morții – paroxism al matematicii contrapunctului, capăt al fugilor (mele) și încheiere a tot ce ar putea fi pronunțat muzical. Templele și altarele idolilor falși s-au năruit. Iată, perdeaua s-a rupt – ce monumentală părăsire ne inundă și ce jind decadent de somn sub plapuma pământului.

II.

E un fel de sfârșit consolat în care se leagă prin broderia spațiului sonor însăși mantia morții – de parcă ne-ar fi descrise faldurile grele și umbrirea amurgului din veșmântul Îngerului. Ce freamăt visceral se îndoaie în poziția arhitecturală a oaselor ultimei fugi și ce liniște totală în fața morții – de unde atâta liniște? De unde atâta moarte?

Și ce poftă febrilă de sfărșit înfioară chemarea fugii, ca un stern gol ce cheamă flori și ca un os ce alungă carnea în putregai.

Tema absoarbe ca suprem martiraj muzical însuși numele lui Bach – refuz al sinelui prin abnegația totală în brațele Divinului. Ce dulce e mirosul de hoit și ce chef de isprăvire. Cât de mort sunt și de mi-aș putea muri moartea, m-aș sinucide. Și totuși mor continuu și sunt mort – cât despre Bach, moartea lui a murit prin moartea Mântuitorului său. Cât de mort sunt și de ar fi murit și pentru mine… de aș fi murit și eu la cruce poate aș trăi, de mi-ar fi moartea întru viață.

III.

Demantelarea motivelor acestei piese înghite spațiul sugrumat dintre orizontul muribund și paradis – ,,Astăzi vei fi cu Mine în rai’’. Ce radicală este pronunțarea temporalului în profunda criză în care se află cu infinitul. Aceasta este esența muzicii lui Bach – rostirea lui ,,astăzi’’ în craterul schismatic cu veșnicia, prăbușirea apostatică a lui ,,acum’’ în posibilitatea eternului, traversarea ogivală a armoniei prin răbufnirile cromatismului.

Ce afirm este putrefacție, fiindcă limbajul meu nu vorbește cu sens, însă faptul că nici structura muzicală a Contrapunctului XIV de Bach nu provoacă vreun posibil înțeles obiectiv sau deslușit, face ca mesajul meu să fie mai nimicitor ca niciodată. Vorbind fară sens despre nonsens, negând negația și oglindind oglinda – iată așa indic spre infinit, sau, în fine, spre moarte.

IV.

Ștefan Bârzu

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/10/saturno-butto-nihil-8131.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/10/saturno-butto-nihil-8131-150x150.jpgRevista MuzicalaEseuArta morții,bach,stefan Birzu
,,Un urlet surd, adânc ca o furtună, Îmi geme în urechi necontenit. E vântul care prin prăpăstii sună, Ori stânci din vârfuri s-au rostogolit?’’                                    (Al. Philippide – Izgonirea lui Prometeu)     I. Ispitit de renunțări, mă năpustesc asupra...