15003268_10154041983401297_2208727724608706801_oUn spectacol cu de toate, dar cu prea puţin haz

 

Mi-a plăcut sau nu această montare, ce i-a lipsit ca să plec total mulţumită din sală?…

Nu se poate spune că n-au existat multe dintre „ingredientele” unui spectacol colorat, demn de ornamentata muzică rossiniană. Creatorul italian (regia, scenografia, mişcarea scenică, lighting design) Matteo Mazzoni are o tălmăcire curată, oarecum în notă tradiţională şi o evidentă sensibilitate a folosirii luminii, fie prin holgrame, fie prin proiecţii focalizate pe personaje sau pe locurile de desfăşurare a acţiunii. De altfel, declară în programul de sală că are o apetenţă specială pentru cinematografie, fotografie şi arte vizuale.

 

Matteo Mazzoni are numai 37-38 de ani, dar demonstrează o concepţie matură însuşită, poate, şi de la maeştrii pe lângă care a făcut asistenţă de regie, la Napoli, Veneţia, Trieste, Macerata, Oviedo sau Toulon. Am văzut anul trecut Tosca în regia sa, la Braşov. Mi-au făcut plăcere, atunci, coerenţa acţiunii şi „tuşele” personale cu care a contribuit.

 

Şi la Bucureşti, a încercat să-şi caracterizeze scenic personajele implicate în partitură. Astfel, Figaro este un „perpetuum mobile”, veşnic într-o mişcare…dansantă (pe scări, dintr-o cameră într-alta, pe motocicletă), Basilio un „mâncău” (cu covrigi la brâu, cu pungi de biscuiţi în mână, devorând hulpav spaghetele din frigider sau puiul fript de pe masă), Berta o vampă (cu un decolteu amplu şi o rochiţă foarte scurtă), cu „apetit” pentru toţi bărbaţii întâlniţi în cale, Bartolo un om „de casă”, serios şi cu tabieturi (priveşte meciuri la televizor, bea bere şi deretică în urma altora), Rosina o fată interesată de modă şi de noutăţile vestimentare ale firmelor celebre, Almaviva un Conte scăpătat şi mult prea bâlbâit (în scena dinaintea lecţiei de muzică).

 

Graţie scenei turnante, acţiunea se desfăşoara la început, în faţa casei doctorului Bartolo, printr-o semirotaţie ajungem în prăvalia lui Figaro, pentru ca, mai apoi, totul să se mute în interiorul etajat pe trei niveluri: sus, o terasă-saună (unde Berta se dezbracă şi face plajă în compania unei fete (?), mai jos: camera Rosinei, biblioteca şi baia, iar la parter: bucărăria, holul şi sufrageria. Pe parcursul muzicii, toţi alergă de colo-colo, soldaţii din gardă apar din sală (o dată cu puşti, a doua oară cu lanterne), se mai adaugă şi şase „bărbaţi bine” cu care cocheteză Berta în timpul ariei, iar corul devine un ansamblu jucăuş, integrat activ în demersul scenic.

 

Costumele bărbaţilor variază între pantalonii până la genunchi şi jabouri, pijamale şi halate de mătase şi şepci, costume de piele şi bocanci, în timp ce Rosina, după ce încearcă o etolă şi nişte bluziţe moderne, se stabileşte la o rochie urâţică şi strident colorată, nici lungă nici scurtă şi botine cu şireturi.

Deci, multe efecte vizuale, o permanentă vânzoleală, dar prea puţin comic în gesturi, grimase, relaţii între eroi. Poate că efectul spre care visează Matteo Mazzoni ţine şi de vârsta publicului, iar generaţia tânără savurează dinamica şi „găselniţele” lui scenice. Cei care am văzut însă, în urmă cu ani, montarea lui George Teodorescu (mult mai economicoasă), abundentă în comic de situaţii de bună calitate, ne încântăm mai greu.

 

Satisfacţia cu care am plecat de la premiera operei Bărbierul din Sevilla de Rossini a fost însă prestaţia Orchestrei Operei din Bucureşti. Să nu se înţeleagă că n-au mai existat atacuri neprecise sau note nescrise în partitură, pe ici, pe colo, dar rar mi-a fost dat să aud atâtea nuanţe de piano, atâta grijă pentru acurateţe, omogenitate şi atacuri sincronizate. În celebra uvertură sau în acompaniament, s-a simţit ceea ce a impus dirijorul Marcello Mottadelli, adică: dăruire absolută, respect şi concentrare puternică, o severă disciplină muzicală, frazare şi păstrarea cu precizie a duratei fiecărei note muzicale în parte. Deci, se poate!…Depinde, probabil, de autoritatea şi ştiinţa stilistică a celui de la pupitru, de felul clar şi sugestiv în care se doreşte exprimarea muzicii, iar dirijorul italian le are pe deplin. Iata că, dupa Gala de deschidere a stagiunii, numele lui Marcello Mottadelli începe să devină o garanţie a calităţii interpretative.

 

Nu ştiu cine a stabilit însă distribuţia, deoarece, într-o garnitură formată majoritar din solişti străini, cel mai mult mi-au plăcut cei doi români, adică Figaro şi Berta. Mă întreb, de ce a trebuit să ne ciulim urechea la vocişoara italianului Alessandro Luciano în Almaviva?!…

Dacă volumul lui restrâns ar fi fost suplinit de o virtuozitate tehnică specifică ţesăturii rossiniene, ar mai fi fost ceva, dar nici la acest capitol nu au fost momente impresionante.

Preferam sa-l auzim pe Tiberiu Simu şi la premieră.

 

În Rosina, Marina Comparato (născută la Perugia), cu un timbru între soprană şi mezzo, a fost corectă, egală cu ea însăşi, cu acoperire pe tot ambitusul, dar cu o oarecare stridenţă în notele înalte. Nu este prea simpatică şi a rămas destul de rezervată în implicarea actoricescă.

 

Roberto Abbondanza ne-a redat un Doctor Bartolo serios, departe de imaginea bătrînilor caraghioşi şi decrepiţi cu care ne-am obişnuit. Ba, aş spune chiar  că are eleganţă şi o anAlessandro Luciano

ume demnitate, pe care le exprimă şi prin cânt. Pronunţie bună, răspicată, voce egală şi cu impact sonor, prezenţă plăcută (pentru un bărbat trecut de maturitate). Cartea lui de vizită aminteşte de colaborări cu: Zubin Mehta, Bruno Bartoletti, Fabio Biondi, Alberto Zedda, Jordi Savall;  şi nici nu e de mirare, Roberto Abbondanza este un profesionist.

 

O voce amplă, cu remarcabile intenţii expresive şi o culoare timbrală plăcută pe tot registrul, a avut şi georgianul Ramaz Chikviladze, în Basilio. Deşi face o carieră frumoasă la: Pesaro, Tel Aviv, Munchen, Monte Carlo, Palermo, Dublin, Moscova, Bonn, etc., cred însă că îi vin mai bine rolurile de linie sau dramatice decât cele buffe. În cântul său există dezinvoltura tehnică pentru ornamentele rossiniene, dar se simte nevoia unui adaos firesc, în trăirea unui personaj comic.

 

Iordache Basalic a avut o seară bună. A acoperit cu glasul şi mişcarea scenică aproape toate exigenţele partiturii şi regiei. S-a mişcat încontinuu, a dansat, a relaţionat cu toţii, dar a controlat cu responsabilitate acurateţea liniei melodice. Aşadar, a fost un Figaro credibil, cu mici inegalităţi de emisie între vocale, însă cu aplomb, supleţe şi destulă uşurinţă în redarea desenului ornamentat al celebrului său rol. Publicul l-a răsplătit cu aplauze călduroase atât după arie, cât şi la sfârşit. Şi, chiar a meritat.

 

Aprecieri frumoase a avut şi Ana Maria Donose în rolul Berta. Este o femeie atrăgătoare (pe care o priveşti cu plăcere de sus şi până jos), o actriţă talentată şi cu simţul măsurii, cu un glas rotund de soprană, ce acoperă fericit o ţesătură interpretată îndeobşte, de o mezzo-soprană.

 

Şi Ionuţ Gavrilă în rolurile Fiorello şi Sergentul, s-a înscris în nota bună a interpretării muzicale.

 

Cu Gala de deschidere şi cu acestă premieră a operei Bărbierul din Sevilla de Rossini se simte că la Opera Naţională din Bucureşti s-a schimbat ceva. Este mai mult interes, mai multă responsabilitate, mai mult respect pentru public. Şi asta nu e puţin!… Să vedem ce surprize mai avem în viitor?!…

 

 

Luminiţa Constantinescu

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/11/15003268_10154041983401297_2208727724608706801_o-1024x372.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/11/15003268_10154041983401297_2208727724608706801_o-150x150.jpgRevista MuzicalaCronicaAna Maria Donose,Barbierul din Sevilla,Iordache Basalic,Marcello Mottadelli,Marina Comparato,Matteo Mazzoni,opera nationala bucuresti,premiera,Ramaz Chikviladze,Roberto Abbondanza
Un spectacol cu de toate, dar cu prea puţin haz   Mi-a plăcut sau nu această montare, ce i-a lipsit ca să plec total mulţumită din sală?... Nu se poate spune că n-au existat multe dintre „ingredientele” unui spectacol colorat, demn de ornamentata muzică rossiniană. Creatorul italian (regia, scenografia, mişcarea scenică, lighting...