crescenziIn multe concerte şi spectacole m-a cucerit dirijorul David Crescenzi. De câţiva ani, l-am situat în frunte în ceea ce priveşte repertoriul italian. Ştie şi simte acest stil, îl trece prin fiinţa sa lăuntrică şi-i dă o exteriorizare apropiată de concepţia noastră legată de  dramaturgia muzicală a maeştrilor peninsulari. Şi ce putea să fie mai reprezentativ pentru el, în seara de 11 noiembrie, decât un program format din: Uvertura la opera Cenuşăreasa de Rossini, Concertul nr.1 pentru vioară şi orchestră de Paganini şi Stabat Mater de Rossini (reluat la Ateneu, după prezentarea la Radio, în luna martie)?…

 

David Crescenzi are o profunzime ce vine din fibra intimă a patosului italian şi îşi impune viziunea energic, fără compromisuri de agogică sau dinamică, ca un comandant ce ştie deja, drumul spre victorie. Şi cei pe care îi conduce îl urmează devotaţi. Respectul pentru un dirijor care conduce totul pe dinafară (inclusiv Concertul pentru vioară) s-a văzut şi în atenţia cu care l-a urmărit întregul colectiv, realizându-se sonorităţi de o remarcabilă acurateţe şi tensiune interioară. De cele mai multe ori, David Crescenzi ne surprinde cu nuanţări ce sporesc valoarea partiturilor, aşa cum le cunoaşteam din alte audiţii.

 

După o tălmăcire colorată în nuanţe pastelate cu gingăşie, dar pline de lumină şi exuberanţă a Uverturii la opera Cenuşăreasa, am beneficiat de o pagină concertistică de mare popularitate, redată în parametrii tehnici şi expresivi de un recunoscut profesionist al violonisticii româneşti, Gabriel Croitoru. Arcuşul sigur, dezinvoltura degetelor pe coarde şi somptuosul ton al celebrei sale viori, au creat o atmosferă captivantă, de o bărbătescă implicare solistică. Maturitatea tehnicii instrumentale, experienţa atâtor ani de carieră, disciplina şi luciditatea interpretului s-au armonizat fericit cu orchestra şi maestrul de la pupitru.

 

Piesa de rezistenţă a concertului a constituit-o însă, lucrarea vocal simfonică Stabat Mater de Gioacchino Rossini, partitură dedicată Fecioarei Maria şi suferinţelor sale în momentul Răstignirii lui Isus. Deşi se cunoaşte repeziciunea cu care compozitorul scria orice lucrare, pentru Stabat Mater, lui Rossini i-au trebuit zece ani ca s-o desăvârşească (1831-1841). A fost prezentată în premieră la Paris, în ianuarie 1842 şi reluată cu un fulminanat succes, la Bologna, două luni mai târziu, sub bagheta lui Gaetano Donizetti. Este considerată şi acum una dintre cele mai inspirate opere de acest gen, deşi mulţi critici i-au reproşat lui Rossini senzualitatea, nota optimistă şi depărtarea de spiritul pur religios.

 

Nu ştiu cum a fost vechiul concert  al lui David Crescenzi de la Radio, dar, la Ateneu, s-a creat o magie încă din Introducerea pentru cor şi cvartetul de solişti. Sunau bine împreună. Apoi, prin aria tenorului Cujus animam, duetul vocilor feminine Quis est homo şi aria basului Pro peccatis, am făcut cunoştinţă mai în amănunt, cu fiecare solist în parte.

Cristian Bălăşescu vine de la Opera din Timişoara şi impresionează printr-un ton delicat, prin calmul cu care îşi conduce fraza şi prin siguranţa emiterii unei supraacute spectaculoase, scrisă de Rossini în partitură.

Vocile sopranei Lavinia Mamot şi mezzo-sopranei Antonela Bârnat (compozitorul specifică sopran II), s-au combinat frumos; prima unduioasă şi emoţională, cealaltă, mai incisivă şi impetuoasă.

De altfel, şi mai târziu, în ariile Inflammatus (Lavinia Mamot) şi Fac ut portem (Antonela Bârnat), cele două soliste şi-au păstrat specificul, adăugând fiecare, un plus de căldură în cantabilitate şi în accentuarea sensurilor dramatice ale textului.

Tânărul bas Iustinian Zetea a încercat cu tot elanul vârstei şi cu o ambiţie ce se remarcă în multele concursuri la care participă, să nu se lase mai prejos decât partenerii săi experimentaţi. În mare măsură a reuşit, dar mai sunt încă destule aspecte legate de tehnică, respiraţie, omogenizare între registre şi stil, la care trebuie să fie atent.

 

O îmbinare frisonantă de tristeţe celestă şi cutremurătoare vibraţie pământeană a fost ultimul cor In sempiterna saecula-Amen. Parcă se deschiseseră porţile Cerului şi eram părtaşi la tragedia inimaginabilă a unei mame sfâşiată de durere. Felul în care David Crescenzi a construit acest final copleşitor, cum a „aşezat” straturile sonore, sub cupola Ateneului, cum a „picurat” poetic, stropii de credinţă şi resemnare, cum s-a avântat spre Inalt într-un car de foc (având alături corul, pregătit excelent de Iosif Ion Prunner şi orchestra, în cea mai bună formă), a smuls ovaţii puternice şi unanime aprecieri.

 

Bravo David Crescenzi!… A fost o seară  cu adevărat, trimfală!

 

Luminiţa Constantinescu

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/11/545302_546005952092053_554528174_n.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/11/545302_546005952092053_554528174_n-150x150.jpgRevista MuzicalaCronicaAntonela Bârnat,Cristian Bălăşescu,David Crescenzi,gabriel croitoru,Iustinian Zetea(bas),Lavinia Mamot,Luminita Constantinescu
In multe concerte şi spectacole m-a cucerit dirijorul David Crescenzi. De câţiva ani, l-am situat în frunte în ceea ce priveşte repertoriul italian. Ştie şi simte acest stil, îl trece prin fiinţa sa lăuntrică şi-i dă o exteriorizare apropiată de concepţia noastră legată de  dramaturgia muzicală a maeştrilor peninsulari....