15107374_10154072986296297_5476189408404031890_nPublicul bucureștean aștepta demult o nouă producție a Bărbierului din Sevilla de Rossini după istorica montare a lui George Teodorescu din 1955 care a ținut afișul peste o jumătate de veac și a adus în scenă tripleta de aur a teatrului liric românesc: Magda Ianculescu, Nicolae Herlea și Valentin Teodorian. La premieră, sub bagheta maestrului Mihai Brediceanu și în decorurile lui Ion Ipser, care s-au mai modificat ulterior, au evoluat mari voci ale timpului: Iolanda Mărculescu paralel cu Magda Ianculescu, Șerban Tassian și Alexandru Vârgolici în Figaro, Mihail Știrbei și Valentin Teodorian în contele Almaviva, Silviu Gurău și mai târziu Constantin Gabor, în Bartolo, George Niculescu-Basu, Nicolae Secăreanu în Don Basilio, Maria Snejina în Berta. În 1955 debutează Nicolae Herlea în Figaro. Să nu uităm că în 1963 Opera Română a participat la un turneu la Paris la Théâtre des Champs-Élysées cu acest spectacol memorabil.

Bărbierul lui Rossini a cunoscut de-a lungul anilor nenumărate distribuții cu mari artiști ai scenei, printre care i-am enumera doar pe câțiva dintre ei, din lipsă de spațiu: Matilda Onofrei, Elena Simionescu, Silvia Voinea, Lela Cincu, Mihaela Stanciu, dar și mezzosoprane în Rosina: Oana Andra, Antonela Bârnat, Mihaela Ișpan, Maria Jinga; Florin Diaconescu, Valentin Racoveanu, Călin Brătescu, Bogdan Mihai în Almaviva, bașii Valentin Loghin, Nicolae Florei, Pompei Hărășteanu în Basilio, Mihnea Lamatic, Ștefan Schuller în Bartolo și mulți alții foarte valoroși. În Berta a cântat în distribuția de aur Maria Săndulescu.

De altfel, s-a imprimat la Casa Electrecord integrala operei cu Magda Ianculescu, Nicolae Herlea, Valentin Teodorian, Constantin Gabor, Valentin Loghin, Maria Săndulescu, avându-l la pupitru pe maestrul Mihai Brediceanu.

În noua producție, aflată sub bagheta dirijorului italian Marcello Mottadelli, tânărul regizor italian Matteo Mazzoni ne propune un spectacol nou, atipic, care sparge tiparele unor înscenări tradiționale, așa cum mărturisește în caietul program: “mesajul producției, pe care eu aș vrea să-l lansez în România și în întreaga lume, este că teatrul liric se poate face în mod diferit. Tradiția noastră s-a dus mai departe și vreau să demonstrez cu această producție că se poate face un spectacol de operă absolut actual, absolut contemporan, prin decoruri și costume, folosind un alfabet de gesturi, unul actoricesc”.

Pledoaria sa mi se pare normală în dinamica evoluției operei de la tradiție la modernitate.

Aș avea, însă, câteva amendamente la această aserțiune pe care le voi analiza din punctul meu de vedere. Mi-aș fi dorit ca acest spectacol să fie unitar stilistic, aflându-se sub amprenta unei producții contemporane. Ceea ce se întâmplă în el este, după opinia mea, bulversant pentru spectatorul mai puțin avizat și cunoscător. În tabloul I facem cunoștință cu lumea personajelor rossiniene: Figaro și Almaviva, cu peruci ale timpului, într-o atmosferă clasică, pentru ca apoi să fim transportați într-o realitate a zilelor noastre, ca și când, de fapt, n-ar fi fost aceeași de la început. Se produce un efect aproape șocant: ne aflăm în casa lui Don Bartolo, dispusă prin decor pe două nivele cu mai multe camere (excelent este decorul și foarte funcțional) unde se află o bucătărie modernă, o baie, un salon cu TV plasmă și tot felul de obiecte cât mai noi într-o gospodărie.

Mărturisesc că multe dintre gagurile  comice ale regizorului nu mi s-au părut de bun gust, dar, poate, el le-a folosit pentru a da un coté modern și actual care să satisfacă publicul tânăr din sală. De pildă, Bartolo este spălat de subreta Berta în cadă, Don Alonso, “trimisul” lui Don Basilio pentru a face lecția de muzică cu Rosina, vine ca un rapper cu o chitară electrică, soldații intră din sală sub aspect de trupe antitero, Figaro sosește pe motocicletă, etc. Sunt intruziuni moderne care se repetă în multe producții, e adevărat că ele stârnesc râsul spectatorilor.

Personajele, așa cum le prezintă și în program, și-au modificat caracterele, sunt proiectate în lumea de astăzi. Mi-este greu să mai descopăr în ele modelele rossiniene. De pildă, Don Basilio, în concepția regizorului, devine un muzician “fără post”, scăpătat, înfometat și gurmand, șterpelește spaghette din frigiderul lui Don Bartolo pe care le mănâncă cu mâna. Sunt găselnițe și semne ale unui alfabet folosit de Mazzoni pentru a crea o atmosferă cât mai actuală în care publicul să se regăsească în personajele de pe scenă.

Spectacolul are și virtuți incontestabile: este foarte viu, cântăreții devin actori, își pun talentul dramatic în funcție și se implică în desfășurarea dramaturgică a operei. Scenele de ansamblu sunt foarte bine făcute, corul bărbătesc este obligat să facă și balet (aici m-a impresionat că mișcarea coregrafică este foarte bine coordonată cu muzica).

Amplasarea pe două planuri (sus și jos) a acțiunii este benefică, uneori, însă, se produc și distorsiuni ilogice: Figaro, care ar trebui să se afle alături de celelalte personaje, prezente la parter, cântă la etaj.

Am văzut primele două spectacole. Mărturisesc cu sinceritate că premiera cu echipa italiană m-a dezamăgit din punct de vedere muzical într-o mare măsură.

Mezzosoprana Marina Comparato avea o voce inegală, fără strălucirea pe care o solicită personajul Rosinei, a avut câteva momente bune, dar, într-un cuvânt, n-a fost eroina rossiniană pe care mi-o doream.

Tenorul Alessandro Luciano, în Almaviva, a fost o mare dezamăgire. Acutul era forțat și nu era bine impostat, avea probleme, extrem de inegal, poate, doar actoricește a mai salvat prestația sa.

Basul georgian Ramaz Chikviladze avea un acut bun, dar un mediu cu dificultăți. M-aș  fi așteptat să aibă acea forță specială pentru Don Basilio. A rămas doar onest și atât.

Mi-a plăcut, însă, basul italian Roberto Abbondanza în Bartolo, a fost personaj, a interpretat pe glas rolul, era egal și foarte implicat în desfășurarea comediei.

Baritonul nostru Iordache Basalic are o revenire spectaculoasă, după o dispariție inexplicabilă. Stăpânește foarte bine rolul, pe care, de altfel, l-a interpretat de nenumărate ori în vechea producție. Este jovial, mobil, se mișcă cu dezinvoltură și a jonglat cu glasul în aceeași măsură. Este într-adevăr un Figaro.

O plăcută impresie mi-a făcut soprana Ana Donose de la Iași în Berta, a fost o pată de culoare în spectacol și a cântat bine celebra arie, fiind și o bună actriță.

Într-o linie corespunzătoare a fost și baritonul Ionuț Gavrilă în Fiorello și sergentul.

Din punctul meu de vedere, distribuția a doua a fost la mare înălțime oferindu-ne o premieră, muzical vorbind, de prim rang.

Mezzosoprana Maria Jinga (care a interpretat de nenumărate ori rolul Rosinei în vechea montare) a excelat printr-o voce amplă, frumoasă care și-a găsit traseul adevărat de a ne oferi o Rosină convingătoare în ipostaza unei tinere de astăzi, așa cum și-o dorea regizorul. A cântat cu strălucire cavatina, dar și duetele cu Figaro și Almaviva.

Contele Amaviva a fost tenorul clujean Tiberius Simu, o prezență agreabilă pe scenă, un bun actor. Are o voce frumoasă și chiar dacă unele pasaje din actul I l-au dezavantajat, le-a surmontat cu inteligență muzicală impunând, în final, o bună impresie.

Baritonul Adrian Mărcan m-a impresionat prin frumusețea vocii sale, cu un ambitus excelent. A fost un personaj remarcabil, viu, cu efecte comice de bun gust. O plăcută surpriză.

Vicențiu Țăranu, care a cântat mult Figaro în vechea montare, ne-a oferit un Bartolo de zile mari. Vocea sa s-a dezvoltat, cântă cu știință, este un interpret de forță, dar și un muzician care poate întruchipa atât de bine personaje diferite ca stil.

Basul Horia Sandu este un Don Basilio memorabil, atât în vechea echipă cât și în montarea actuală. Are un glas penetrant, frumos, egal, este un artist care știe să-și dozeze efectele. A făcut o creație într-un personaj atât de diferit conceptual, după opinia mea, față de prototipul arhetipal al lui Rossini.

Soprana Nicoleta Maier, de la Galați, a interpretat-o pe Berta, conferindu-i pitoresc, dar și comic în același timp. Are o voce frumoasă, fără stridențe în acut. O surpriză deosebită.

Ca de fiecare dată, în orice apariție, baritonul Daniel Filipescu (Fiorello și sergentul) este de acolo, are un simț artistic remarcabil și se integrează imediat în echipă.

Dirijorul italian Marcello Mottadelli, deși se afla, după spusele sale, la primul contact cu capodopera rossiniană, a reușit să imprime orchestrei ritm, să conlucreze cu soliștii pentru a oferi o variantă corespunzătoare lucrării.

Regizorul Matteo Mazzoni, pe lângă prima sa calitate, a semnat scenografia (excelentă, așa cum am mai spus), mișcarea scenică și lighting design, iar conceptul video: Fabio Massimo Iaquone și Luca Attilii. Coregrafia a aparținut Andreei Gavriliu.

Maeștrii de cor: Stelian Olariu și Daniel Jinga, au condus corul bărbătesc cu exigență și spirit de omogenitate.

Chiar dacă unele intenții regizorale au fost în dezacord cu opinia mea față de un spectacol contemporan, consider că premiera aceasta a constituit o reușită prin noutatea și chiar prin dorința regizorului de a ieși, într-un fel, din spiritul tradiției. Pledoaria sa din program pe mine m-a convins, păcat că pusă în pagină pe scenă ea comportă și unele distorsiuni pe care le putem sau nu accepta.

Cred că, în timp, va trebui să ne obișnuim cu un nou mod de abordare a teatrului liric pentru a depăși mentalitatea conservatoare în tratarea acestuia.

 

Mihai-Alexandru Canciovici

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/11/15107374_10154072986296297_5476189408404031890_n.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/11/15107374_10154072986296297_5476189408404031890_n-150x150.jpgRevista MuzicalaCronicaBarbierul din Sevilla,Mihai Canciovici,Rosini
Publicul bucureștean aștepta demult o nouă producție a Bărbierului din Sevilla de Rossini după istorica montare a lui George Teodorescu din 1955 care a ținut afișul peste o jumătate de veac și a adus în scenă tripleta de aur a teatrului liric românesc: Magda Ianculescu, Nicolae Herlea și Valentin Teodorian....