Pe marele balerin și coregraf român Gheorghe Iancu îl poți vedea rar. L-am întâlnit, acum, când a revenit în țară pentru a corepeta producția sa de “Lacul lebedelor”, spectacol pe care l-a montat la Opera Națională București acum 8 ani. De data aceasta, a propus noi nume în distribuție, invitând două artiste din Italia în reprezentațiile primelor spectacole. L-am revăzut între două repetiții și i-am solicitat un interviu pe care l-a acceptat cu bunăvoință.

* * * * *

gheorghe-iancuDragă Gheorghe, ți-am urmărit cu interes cariera ta atât la București, în puținii ani în care ai dansat pe scena Operei, cât și pe marile scene pe care ai evoluat ca o stea a baletului nostru, dar și a celui internațional.

Doresc să-ncepem discuția cu o întrebare firească. Când erai copil, ai simțit vreodată dorința de a face balet? Cum și când s-a creat acest miracol?

Eu locuiam în Mihai Bravu, pe strada Mieilor, unde am copilărit și unde mă jucam, aveam un dud în care mă urcam, veneau și alți copii și jucam fotbal cu o conservă. Aveam 9 ani, când mama m-a luat de mână și m-a dus la Școala de balet din strada Lemnea. Am intrat în acea vilă în stil neogotic, erau mulți copii, am așteptat până m-au chemat în sala mare unde se afla o comisie așezată la o masă roșie. Era un vis, nu realizam de ce sunt eu acolo. A venit o profesoară, m-a așezat pe jos, mi-a desfăcut picioarele ca o broască, m-a pus să merg pe muzică, eu eram total nepregătit. M-au examinat, i-am văzut că nu erau convinși. M-au pus ca să mă ridic ca o minge în sus. La un moment dat, dintr-un colț al salonului a venit un domn, s-a apropiat de comisie și le-a spus tuturor: “Îl iau eu pe răspunderea mea”. Destinul meu a fost marcat de acest profesor, domnul Constantin Marinescu. Eu, în acel moment, nu simțeam că aș putea ajunge vreodată un artist dansator și am întrebat-o pe mama de ce m-a dus acolo. Mi-a răspuns simplu, că avea o cumnată, plasatoare la Operă, care a dus-o la un spectacol de balet al lui Gabriel Popescu. Ea și-a dorit nespus ca fiul ei să ajungă dansator ca acest artist mare. În același timp, eu fiind copil, aveam o energie nestăpânită, nu stăteam locului și mama a înțeles că această energie se va desfășura în dans. Pe vremea aceea, de-abia apăruseră televizoarele, eu mergeam la vecini ca să privesc. Mama s-a împrumutat de bani, mi-a cumpărat televizor și-mi spunea că rămâneam fascinat când îi vedeam pe Irinel Liciu și Gabriel Popescu.

Profesorul Marinescu împărțise clasa de 17 băieți în trei grupe, Cristian Crăciun era în linia întâi. Eu rămăsesem cu un alt băiat în grupa celor mai slabi, până când, într-o zi, m-a trecut printr-un examen la bară între ceilalți, în mine atunci s-a născut competiția. După 6 luni, mi-au dat mențiune pe toată școala, cărți, caiete și creioane.

La 14 ani, profesorul Marinescu m-a trimis la concurs la Varna ca să-nvăț, să trăiesc o experiență. Magdalena Popa conducea grupul de români și făcea parte și din juriu, alături de personalități ale dansului: Grigorovici, Alicia Alonso și Dolin.

3611_300Acolo îl aveam înainte pe Fernando Bujones care a cerut să treacă de la juniori la seniori. Am avut mari emoții, făceam pas-de-deux din “Giselle”, actul II și variația. După prima etapă, mi-am pregătit valiza, fiind convins că n-am trecut, dar Magdalena Popa m-a anunțat că merg în etapa a II-a. M-am pregătit cu maestrul Vintilă, “Pasărea albastră” și pentru că la București eram elevul lui Miriam Răducanu, am interpretat și un dans modern pe muzică de Modern Jazz Quartet. În etapa a III-a am dansat “Corsarul” și “Giselle”, actul II. Am obținut medalia de argint. După doi ani, am fost trimis din nou la Varna și am obținut medalia de bronz.

Opera m-a invitat să fac pe scenă pas-de-deux din “Giselle”, actul I, cu Roxana Sârbu, în spectacol. După terminarea liceului, m-am angajat la Operă pe postul unei persoane bolnave, întrucât nu erau locuri.

Oleg Danovski, când aveam 18 ani, m-a distribuit în ceardașul din “Copellia” pe care l-am dansat în spectacol, după care mi-a spus că eu nu sunt pentru ansamblu, a doua zi m-am descoperit la avizier distribuit în repetiții de “Lacul lebedelor”, ca partener al Ilenei Iliescu.

Am făcut “Lacul” cu Ileana Iliescu, care-mi spunea că semăn cu partenerul ei plecat, Marinel Ștefănescu, pe care eu l-am considerat un model al meu.

 

Tu ai făcut atunci un spectacol de neuitat, erai o flacără, o mare speranță.

E adevărat, aveam și o responsabilitate imensă de a dansa cu o artistă emerită, care m-a ajutat atunci mult ca parteneră și colegă. Am dansat apoi în două spectacole ale lui V. Marcu: “Frumoasa din pădurea adormită” și “Floarea de piatră” unde interpretam pe Danilo alături de Magdalena Popa, sau Leni Dacian și Ileana Iliescu în Stăpâna muntelui.

gheorghe iancuÎntr-o zi, a venit cineva de la ARIA să ne spună că Marinel Ștefănescu caută balerini pentru ansamblu în compania sa cu Liliana Cosi din Italia. Deși eram prim balerin, m-a tentat să plec pentru trei luni cu gândul că voi vedea monumentele artistice ale Italiei, Columna lui Traian, la Roma. Marinel Ștefănescu m-a prețuit ca dansator și mi-a dat să interpretez roluri importante în compania sa: Tybalt din “Romeo și Julieta” pe muzica lui Ceaikovski și altele. Am stat acolo 6 luni, dar mi-am rupt genunchiul, m-am operat și m-am reîntors acasă ca să mă refac cu ajutorul doamnei Miriam Răducanu. Când mi-am revenit, am debutat la București în “Giselle” cu Alexa Mezincescu. M-am reîntors la Marinel care pregătea “Don Quijote” cu compania. Eu l-am dansat pe Espado, având-o ca parteneră pe Ileana Iliescu. Am făcut un turneu mare în toată Italia. Ne aflam la Milano și în sală, fără să știu, era prezentă marea balerină Carla Fracci cu soțul ei Menegatti. Aceștia mi-au trimis o scrisoare la cabină prin care îmi spuneau că vor să mă cunoască. Din păcate, scrisoarea a fost înmânată, din greșeală, unui alt balerin, Ierco Iureşan. Mi-am rupt genunchiul cu cartilajul spart și m-am întors acasă. Miriam Răducanu m-a ajutat enorm, m-a dus la mai mulți medici, dar, în cele din urmă, tot ea m-a recuperat după 6 luni.

 

Și în final, cum ai plecat definitiv din țară?

L-am chemat pe Marinel ca să-i spun că mă reîntorc, dar el era supărat pe mine că am plecat. Viza îmi expira. Am sunat-o pe Loretta Alexandrescu, care lucra cu Marinel, să-mi trimită o viză de lucru ca profesor. Deși am obținut acest contract, îmi venise ordin de plecare în armată și nu-mi mai dădeau viză de la Operă. M-a ajutat, în acel moment, enorm doamna Adela Mărculescu, pe care o cunoașteam de la un spectacol cu “Nocturne”. Mi-a obținut viză și prin relațiile sale m-a scăpat de armată, în urma unei comisii care m-a declarat inapt pentru că aveam genunchiul operat. Ca într-un film, trecând prin momente grele, am plecat din țară la Marinel Ștefănescu. Aici am primit un telefon de la Ierco Iureşan, care mi-a spus adevărul cu scrisoarea primită din greșeală de el și m-a chemat la Milano ca să mă cunoască Fracci. Am plecat la Milano, am cunoscut-o pe Carla Fracci (avea 43 de ani pe atunci), care era căsătorită cu Menegatti, asistentul lui Visconti. Ea dansa cu cele mai mari staruri ale momentului, cu Rudolf Nureyev, cu Erik Bruhn. M-a invitat s-o văd la Roma în “Giselle” cu Rudy. M-am reîntors la Reggio Emilia, unde mi se oferise un contract cu Atter Balletto, o companie de acolo, dar am primit telefon de la Carla Fracci să vin să dansez cu ea “Les sylphides”. Prima apariție a fost într-un spectacol în care dansam cu trei parteneri – un cancan, alături de ea. După două săptămâni m-a chemat să fac “Les Sylphides” cu ea. Lucram spectacolul seara, pentru că filma atunci în “Verdi”. Spectacolul s-a ținut la Vila Albani, lângă Roma. După aceasta, am făcut un turneu în America de Sud – dansam La Pery cu ea, apoi “Otello” la Verona, îl interpretam pe Iago. A urmat “Giselle” cu Carla, într-o insulă din Mediterana și, în fine, m-a dus la Scala să dansez cu ea “Giselle”. Din acel moment, Rudy n-a mai pus mâna pe ea, nici ea n-a mai vrut, erau doi artiști care se iubeau și se urau în același timp. A mai dansat cu el, de-abia, după 15 ani. L-am cunoscut atunci pe Nureyev.

 

186414828Marea ta șansă a fost Fracci.

Este adevărat, am făcut timp de 6 ani tot repertoriul cu ea. A debutat în “Lacul lebedelor” cu mine, avea 50 de ani, l-am dansat la Verona. Era superbă pe scenă. Fusese pregătită de Gabriel Popescu. Eu devenisem partenerul ei, alergam peste tot, dormeam în taxi. M-a dus la John Neumeier, la Hamburg, unde se organiza o celebră gală Nijinski, cu stele ale dansului. Înainte de această gală, am dansat în “Giselle” în coregrafia Galinei Ulanova și a lui Anton Dolin. După “Giselle”, Anton Dolin s-a așezat în genunchi și mi-a sărutat mâna. Eu am înlemnit de emoție. Realizezi ce situație a fost?

În Gala Nijinski am dansat “La Sylphide” cu tot baletul danez în spate, alături de Fracci. Neumeier a lucrat “Lacul lebedelor” pentru mine. Am plecat cu Carla Fracci în Argentina cu “Giselle”, unde mi-am rupt tendonul lui Ahile și-am stat în cârjă un an de zile.

Am dansat 20 de ani la Scala din Milano, o performanță. Am dansat la Arenele din Verona, într-o “Aidă” fabuloasă, unde am chemat-o pe Ileana Iliescu să-mi fie parteneră. Era un spectacol unic ca montare.

La Buenos Aires am avut accidentul după un “Giselle” cu Fracci. Franco Zeffirelli m-a invitat la vila sa de la Positano să mă refac.

Mâncam acolo la masă cu Elizabeth Taylor, cu Robert Powell, surorile Kessler.

După operație am chemat-o la Milano pe Papa Răducanu ca să mă ajute să mă refac. Eu crescusem cu Papa Răducanu de la 12 ani. Doi oameni mi-au marcat și ajutat cariera, cărora le sunt recunoscător: profesorul Marinescu și doamna Papa Răducanu.

 

IancuAfricanoCe poți să-mi spui despre activitatea ta de coregraf?

În calitate de coregraf am creat în 1990 compania de dans “Fabula Saltica” pentru care am produs spectacole variate: “La Mascherata” de Luigi Boccherini, “Aura” de Miles Davis, “Riccardo III” de Marco Tutino, baletul “Synthesis” (pe un colaj de muzică de Bach, Garbarek, Haydn).

Am colaborat cu regizorul Pier Luigi Pizzi pentru spectacolul “La Gioconda” de Ponchielli.

Menegatti mi-a cerut coregrafii pentru “Don Juan” și “Trei surori” după Cehov.

Un ultim proiect al meu este “Sogno di una notte di mezza estate” pentru teatrul din Bologna, dansuri din “Aida”, “Faust” (noua montare de la Arena din Macerata), dansul orelor din “La Gioconda” de Ponchielli și altele.

 

Reîntors acum pentru un timp acasă, ca să pregătești “Lacul lebedelor”, ce părere ai tu despre baletul nostru, în acest moment?

Eu o asemenea companie ca cea de acum din România n-am văzut de 20 de ani, sunt superbi și băieții, dar și fetele. Am rămas cu gura căscată cât sunt de disciplinați, serioși, educați, frumoși pe scenă, ansamblul este foarte omogen, dar și soliștii: Cristina Dijmaru, Ovidiu Matei Iancu, Robert Enache, bineînțeles Corina Dumitrescu, o mare artistă.

Dar, de fapt, toți, nu vreau să nedreptățesc pe nimeni. E o plăcere să lucrezi cu ei. Asistenta mea Roxana Popescu m-a avertizat de acest fapt incredibil. Ștefan Bănică m-a ajutat mult, dar și colegii Petruța Almosnino, Laura Blică Toader, Cristian Crăciun, Corina Dumitrescu și Florin Mateescu au lucrat mult la elaborarea spectacolului.

Doresc acestei companii succese depline pe viitor, spectacole bune în coregrafii deosebite cu artiști importanți din lume, dar mai ales un repertoriu cu titluri clasice și moderne care să atragă publicul. Vreau să cred că baletul nostru poate fi competitiv pe plan internațional și că demonstrează, încă o dată, valorile școlii românești de dans și ale unei tradiții existente în această țară pe plan coregrafic.

 

Mihai-Alexandru Canciovici

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/11/IancuAfricano.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/11/IancuAfricano-150x150.jpgRevista MuzicalaInterviuribalet,Gheorghe Inacu,Mihai-Alexandru Canciovici
Pe marele balerin și coregraf român Gheorghe Iancu îl poți vedea rar. L-am întâlnit, acum, când a revenit în țară pentru a corepeta producția sa de 'Lacul lebedelor', spectacol pe care l-a montat la Opera Națională București acum 8 ani. De data aceasta, a propus noi nume în distribuție,...