top-left Pentru mine, marea sărbătoare a decernării premiilor de excelenţă pentru artiştii Operelor Naţionale (18 decembrie 2016), a fost, înainte de orice, momentul revederii tenorului Roberto Alagna. De când am aflat că a promis să vină la acest eveniment, o învălmăşeală de gânduri nu mi-a mai dat pace. Erau amintiri, întrebări, scenarii mai mult sau mai puţin fanteziste. Oare, Roberto mai este băiatul pe care-l cunoscusem eu în desele lui veniri în Romania (pe când mă bucuram de prietenia fostei sale soţii Angela Gheorghiu) sau în cele 20 de zile petrecute cu ei la New York şi Londra, la cumpăna anilor 1999-2000?

 

Sigur, zeiţa Fortuna m-a favorizat în viaţa profesională, oferindu-mi şansa să colaborez cu cei trei mari tenori: Luciano Pavarotti, Placido Domingo şi Jose Carreras. In forul meu interior, mă mândream însă, că am reuşit să „respir” acelaşi aer, să locuiesc în aceeaşi casă, cu unul dintre celebrii cântăreţi ai timpului actual. I-am cunoscut familia, obiceiurile, îngrijorările, bucuriile cotidiene. Prin Roberto Alagna, am făcut cunoştinţă cu Renata Scotto, Dmitri Hvorostovski, Ramon Vargas, Paul Plishka, Evelino Pido. Plăcerea să-i ascult vocea cu irizări solare, născută cu o pasiune învolburată, m-a făcut ca, după: Romeo şi Julieta (la Covent Garden), Elixirul dragostei (cinci spectacole la Metropolitan), Concertul de Crăciun (la Londra) să mă duc după el, prin Europa: Faust, Manon şi Werther (la Viena), Turandot (la Orange), Carmen (la Berlin). Şi asta pentru că Roberto Alagna este şi un om extrem de simpatic. Cu el te simţi bine, este cald, vesel, zâmbitor, sociabil, natural, chiar modest. Pentru prieteni şi admiratori are întotdeauna timp. Vorbeşte cu fiecare, stă cât trebuie pentru fotografii şi autografe. Trăieşte la cote înalte,dar, nu-i uşor să fii permanent „în vitrină”. E plăcut să stai în cele mai luxoase hoteluri, să mergi cu limuzine ca-n filme, să mănânci la cele mai renumite restaurante, să primeşti bomboane şi buchete de flori, dar câte zile de izolare, câte gânduri, câte nopţi nedormite şi ore de tăcere te costă toate acestea! Câte emoţii pentru toată familia în ziua spectacolului!…

 

Zvonurile că a impus o groază de restricţii în legătură cu venirea lui în Romania m-au derutat. Dacă s-a schimbat, dacă şi-a impus o cenzură specială cu oamenii din trecut?… Puteam verifica la Conferinţa de Presă, la care, din păcate, nu am ajuns. A mai rămas Gala propriu-zisă. A apărut perfect îmbrăcat pentru un astfel de moment (costum cu vestă, cravată şi ceas de buzunar), cu o frizură tinerească, cu zâmbetu-i binecunoscut, dar, uşor circumspect. Cu aria din Lombarzii de Verdi s-a încălzit, a tatonat acustica şi atmosfera sălii pline. Aplauzele calde i-au adus lumină în privire. Participarea afectivă, implicarea sa expresivă în universul atât de nuanţat al muzicii a crescut gradat, prin aria din actul al III-lea al operei Tosca de Puccini, prin melodia Liberta a fratelui său Davide, culminând cu o variantă specială, plină de ardoare, a canţonetei Core’ngrato de Cardillo. (Păcat de orchestraţia ei, care nu a favorizat deloc Orchestra Operei Naţionale, sub bagheta lui Marcello Mottadelli).

Roberto Alagna a făcut o demonstraţie de vocalitate de excepţie, cu o frazare controlată cu inteligenţă şi un perfect autocontrol, şi, mai presus de orice, ne-a dăruit un cânt cu o trăire înfiorată de sentimente adevărate.

 

Au trecut anii, dar Roberto şi-a păstrat încă prospeţimea şi esenţa de mare artist.

 

M-a bucurat că a rămas acelaşi şi ca om, pentru că, la sfârşit, trecând peste rigorile unei cozi lungi de admiratori care aşteptau în foaier la autografe şi fotografii, m-am strecurat  prin spatele lui şi l-am srigat. M-a recunoscut, pronunţându-mi cu entuziasm numele, ne-am îmbrăţişat şi ne-am promis o nouă revedere. Sper să se împlinescă.

 

Dintre amintirile-document păstrate cu Roberto Alagna (prin care îl puteţi cunoaşte mai bine), am găsit un interviu publicat în Revista Formula As, imediat după acel frumos sfârşit de an 1999, petrecut cu el şi soţia lui de atunci, soprana Angela Gheorghiu, din care am selectat răspunsurile lui.

 

  • Cum este să ai o carieră atât de densă, cu numeroase deplasări de colo-colo?
  • Pentru mine, foarte greu. Drumurile mă obosesc, nu mă adaptez uşor de la un fus la altul, nu pot să dorm şi asta este esenţial.
  • Cânţi mult şi variat, de la roluri lirice, până la cele spinte şi, chiar dramatice. Face bine la voce şi la spirit?
  • Mie îmi place toată muzica şi schimbarea de personaj. Când un compozitor a creat un rol, l-a scris pentru tenor, nu pentru tenor verdian, puccinian sau wagnerian. Tenorul e tenor, aşadar, iubesc varietatea.
  • Spectacol sau concert?
  • Ceea ce fac în seara respectivă. Mă implic la fel în ambele variante, deşi, la un concert sau recital eşti mult mai descoperit.
  • Există un rol fetiş?
  • Mi-au plăcut personajele care seamănă puţin cu mine, de aceea, la loc de frunte se află acum, Romeo din Romeo şi Julieta. Imi plac: sinceritatea, tinereţea, elanul lui romantic, îmi place muzica lui Gounod, iar finalul operei este, cred, chiar mai spectaculos decât în piesa lui Shakespeare.
  • Ce nu ţi-a plăcut din ce ai cântat până acum?
  • Ducele de Mantua. E prea libertin şi superficial, eu sunt mai profund şi mai ascuns, iar înregistrarea cu Muti este una dintre cele mai nereuşite.
  • Am plecat cu voi la spectacol, în aceeaşi maşină. Tu, Roberto, fredonezi tot timpul canţonete, melodii de muzică uşoară…
  • De cele mai multe ori, înainte de a pleca spre teatru, pun un disc cu Nicolae Herlea şi cânt cu el, poate e straniu, dar pentru mine e ca o terapie, vocea lui îmi face bine. La mine pasiunea, ardoarea vin dintr-un instinct, este ceva foarte natural, am nevoie să cânt, cum am nevoie de aer. Eu sunt îndrăgostit de vocea umană.Când mă scol şi nu-mi sună glasul sunt total nefericit, după cum, sufăr dacă un coleg de-ai mei nu are o zi fastă pe scenă.
  • V-am văzut foarte prietenoşi cu colegii voştri de scenă. I-aţi felicitat sincer pe: Ramon Vargas, Leo Nucci, Ruth Ann Swenson, Ildebrando d’Arcangelo. De cele mai multe ori i-aţi invitat voi la masă, după spectacole. Vi se întorc toate aceste atenţii?
  • Faptul că, poate, într-o anumită perioadă, unii dintre noi avem mai multă publicitate, mai multe înregistrări, crează o distanţare, unii sunt un pic mai reci, aşteaptă să avem noi iniţiativa. Dar, dacă ne gândim că noi, cântăreţii de operă suntem un pic de pe altă lume (râde), ar trebui să fim mai uniţi, să devenim prieteni adevăraţi. Eu fac ceea ce simt în acel moment.
  • Ce calităţi umane apreciezi în primul rând?
  • Sinceritatea şi loialitatea.
  • Ce defecte nu tolerezi?
  • Ipocrizia şi prostia.
  • Care e principala ta însuşire?
  • Pasiunea
  • Principalul defect?
  • Lipsa de diplomaţie şi impulsivitatea.
  • Care ar fi cea mai mare nenorocire pentru tine?
  • Pierderea vocii.
  • Eroii preferaţi în istorie şi-n viaţă.
  • Isus Hristos, şi, în viaţă: Cassius Clay, Nadia Comăneci, Mihail Gorbaciov.
  • Ce iubeşti cel mai mult, în afara muzicii?
  • Oamenii, cinematograful, teatrul şi circul.
  • Nume preferate?
  • Ornella (fiica), Frederico, Davide, Marinella (fraţi) Francesco, Rosetta-Lucia (părinţi), adică toţi cei care formează familia

Acum s-au adăugat Malena (fetiţa), Aleksandra (soţia) şi nepoţelul (băieţelul fiicei sale Ornella).

  • Ai o deviză?
  • Cântă ca să exişti, există ca să poţi dărui.  ( Interviu pentru Revista Formula AS, ianuarie 2000)

 

 

Luminiţa Constantinescu

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/12/roberto-alagna-melbourne-2016-1024x683.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/12/roberto-alagna-melbourne-2016-150x150.jpgRevista MuzicalaCronicaLluminita Constantinescu,Roberto Alagna
Pentru mine, marea sărbătoare a decernării premiilor de excelenţă pentru artiştii Operelor Naţionale (18 decembrie 2016), a fost, înainte de orice, momentul revederii tenorului Roberto Alagna. De când am aflat că a promis să vină la acest eveniment, o învălmăşeală de gânduri nu mi-a mai dat pace. Erau...