AmorulAm aşteptat cu interes prima premieră de balet din actuala stagiune care să aparţină Operei Naţionale din Bucureşti, după ce timp de vreo trei ani am avut parte de spectacole bune, dar împrumutate şi de o seamă de articole apocaliptice despre distrugerea companiei, ca urmare a demisiei lui Johan Kobborg de astă-primăvară. Seara coupé a purtat semnătura lui Carlos Vilán, coregraf cu o bogată carte de vizită, maestru de balet şi fost dansator principal în teatre din spaţiul hispanic european şi sud-american.

În mod firesc, opţiunea sa a fost pentru două lucrări de caracter spaniol, cu care publicul bucureştean nu se mai întâlnise de foarte multă vreme. Amorul vrăjitor cunoscuse o versiune în 1964 semnată de Vasile Marcu, în timp ce Tricornul fusese montat pentru prima oară în 1930 de rusul Mihail Saviţki, varianta ulterioară aparţinându-i tot lui Vasile Marcu, în 1959, reluată apoi în 1974 şi 1982.

Ne-a bucurat reîntâlnirea cu partiturile lui Manuel de Falla, în tălmăcirea dirijorului spaniol de la Opera din Izmir (Turcia) Tulio Gagliardo Varas, care a reuşit să facă orchestra ONB să sune omogen şi proaspăt şi a urmărit dansatorii cu atenţie, suspendând uneori finalul de frază pentru a le sublinia accentele dinamice. Am aplaudat-o şi admirat-o pe Ramona Zaharia, mezzosoprana invitată de la Opera din Dűseldorf, care s-a integrat în rolul Vrăjitoarei, apoi al Povestitoarei, împărţind scena cu dansatorii şi nu din fosă, ca în versiunile tradiţionale. Splendidă interpretă a rolului Carmen din opera omonimă de Georges Bizet, pe care l-a cântat deja pe multe meridiane, Ramona Zaharia e familiară cu gestica dansului spaniol şi are în voce inflexiunile metalice ale cântului iberic, căruia îi conferă o forţă întunecată.

Cele două lucrări se desfăşoară în registre dramatice opuse, dar sunt străbătute de acelaşi fir roşu al iubirii, cu final fericit. Amorul vrăjitor este povestea tinerei Candelas, care nu-şi poate trăi dragostea din viaţa reală cu Carmelo din cauza Spectrului fostului iubit, gitanul gelos dar afemeiat care o bântuie şi de care se poate desprinde numai după ce acesta care pradă farmecelor Luciei, confirmându-i infidelitatea.

În viziunea lui Carlos Vilán, partitura, relativ scurtă, este completată anticipativ cu o secvenţă ce se desfăşoară fără muzică, doar pe bătăi ritmate, explicitând dispariţia iubitului lui Candelas, înjunghiat într-o luptă. Avem aici un prim contact cu dansul flamenco pur şi cu temperamentul gitan uşor inflamabil. Ulterior însă Spectrul, identificat ca atare printr-o pată sângerie de pe cămaşă, îşi continuă idila cu Lucia (de care fusese şi anterior învinuit, după cum reiese), nefiind clar dacă e un personaj viu sau venit de pe altă lume şi lăsând impresia că Lucia e prinsă în această nouă relaţie.

Dansul foculuiAnsamblul se alătură soliştilor şi fetelor-flăcări în faimosul Dans al focului (la lumina căruia Vrăjitoarea citeşte soarta), într-un crescendo clocotitor. Până la urmă Candelas şi Carmelo îşi împlinesc dragostea, iar mirii sunt ridicaţi de mulţimea entuziastă într-o poză care pentru noi, dâmboviţenii, aminteşte de finalul dansurilor tematice.

Decorurile lui Ricardo Sánchez Cuerda (Spania) lasă scena în totalitate liberă, limitându-se la câteva draperii care se pot retrage vertical pe laterale, devenind ieşiri; cearşafurile întinse pe sârmă, în fundal, oferă o rezolvare eficientă ca ecran pentru lupta care va avea loc în spatele lor.

Libretul Tricornului se desfăşoară în tonalitate comică, pe un subiect aproape standard: tânăra nurlie, de condiţie simplă, curtată de bătrânul bogat, pe care-l face de râs în faţa comunităţii, rămânând fidelă soţului. Povestea este, desigur, o anecdotă, căci un Şef al gărzilor nu se poate comporta atât de complice şi de condescendent cu Guvernatorul ţinutului său; cu atât mai puţin Morăriţa şi Morarul, care-l tratează pe acesta ca pe un bătrân ramolit şi libidinos, dându-i şuturi şi făcând gesturi obscene.

Spectatorul se simte din nou confuz în unele momente: după ce a fost alungat fără menajamente de către Morăriţă, Guvernatorul iese din casa ei, îmbrăcat într-un cămăşoi de noapte; către final, Morarul şi Şeful gărzilor cad la pace şi împărtăşesc bucuria dansului, fără o motivaţie evidentă etc.

Decorurile aceluiaşi Ricardo Sánchez Cuerda, la fel de aerisite, au de această dată elemente de o mai clară sugestivitate: sacii de făină delimitează planuri, dând şi forma simpaticelor lampioane ce coboară din podul scenei. Costumele lui Carmen Granell (Spania), mai apropiate de autentic decât de spectacular, surprind prin gama cromatică folosită, neobişnuită pentru noi, încât nu par totdeauna armonizate. La atmosfera veselă contribuie şi luminile bine gândite ale lui Felipe Ramos (Spania).

Tricornul 01Ca şi coregraf, Carlos Vilán s-a simţit confruntat cu provocarea de a împleti dansul flamenco cu pregătirea clasică a balerinilor, dar amestecul nu s-a decantat mereu. Dacă în zona dansului de caracter desfăşoară o bogăţie de paşi şi ritmuri, solicitându-le din plin coordonarea, palierul clasic este destul de redus, limitat la câteva elemente recurente, fără o anume justificare în dramaturgia spectacolului. În plan orizontal formaţiile se construiesc în general în desene simple, „pătrate”, specifice pentru jota sau farruca, dar coregraful urmăreşte cu grijă vizibilitatea pe verticală a unor momente cu participare amplă.

Un element specific folosirii vocabularului flamenco, deosebit de atractiv, este traducerea a ceea ce într-un spectacol de teatru ar fi fost dialog verbal printr-un dialog al bătăilor de toc, frământare tipică temperamentului hispanic. Experimentat în divertismentele din opere – minunate şi aplaudate îndelung sunt cele din Carmen sau Traviata de la Opera Naţională Română din Iaşi – Vilán nu ar fi pierdut nimic neieşind din perimetrul dansului de caracter.

Interpreţii de la premieră (aceiaşi în ambele seri, 15 şi 16 decembrie) s-au pliat cu profesionalism pe cerinţele celor două zone coregrafice abordate, mai degajaţi şi mai zâmbitori (acolo unde era cazul) la al doilea spectacol: Mihaela Soare (Candelas), Vlad Toader (Carmelo), Cristina Dijmaru (Lucia) şi Ovidiu Iancu (Spectrul), dramatici sau lirici în Amorul vrăjitor, Bogdan Cănilă (Morarul) şi Andra Ionete (Morăriţa), plini de vervă şi jucându-se cu turaţiile şi săriturile în Tricornul. Dincolo de maturitatea tehnică şi artistică a acestora, menţiuni speciale li se cuvin lui Valentin Stoica, pentru personajul său viu şi complex (Şeful gărzilor) şi Sergiu Dan (Guvernatorul) aflat, dacă nu mă înşel, la primul rol de compoziţie după o întreagă serie de Prinţi şi făcând o pereche bine asortată scenic cu Eliza Maxim în rolul înţepatei sale Soţii.

După ce s-a încălzit mai greu în prima seară, publicul a răsplătit cu aplauze sincere prestaţia balerinilor ONB, iar gestul neaşteptat al lui Carlos Vilán, care a pus un genunchi la pământ în faţa lor, a părut o binemeritată reparaţie. Da, relaţia dintre o companie şi un coregraf este una biunivocă şi se clădeşte pe respect şi apreciere reciprocă. A fost un prim pas către refacerea unui repertoriu propriu, îmbinând tradiţia cu viziunea nouă.

Marele câştig al dipticului este (re)întâlnirea cu dansul autentic de caracter spaniol, dispărut de mult de pe scenele noastre, şi ucenicia făcută în acest sens în procesul pregătirii de către dansatori. Iar pentru o companie blamată pentru naţionalism şi xenofobie, dar care numără nu mai puţin de 32 de străini din toate colţurile lumii printre membri – aproape jumătate din efectiv – dintre care unii sunt solişti şi prim-solişti, nu e rău deloc!

 

Vivia Săndulescu

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/12/Dansul-focului1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2016/12/Dansul-focului1-150x150.jpgsorina.goiaCronicaamorul vrajitor,balet,Carlos Vilan,opera nationala bucuresti,tricornul,vivia sandulescu
Am aşteptat cu interes prima premieră de balet din actuala stagiune care să aparţină Operei Naţionale din Bucureşti, după ce timp de vreo trei ani am avut parte de spectacole bune, dar împrumutate şi de o seamă de articole apocaliptice despre distrugerea companiei, ca urmare a demisiei lui Johan...