Mi-am propus să arunc o privire mai puţin formală asupra unui mare artist care ar fi împlinit pe 9 februarie 2017 un secol de viaţă, dacă Regizorul de sus nu l-ar fi chemat la el în urmă cu 21 de ani.

Informaţiile biografice sunt îndeobşte cunoscute: născut în Ucraina într-o familie cu ascendenţă aristocratic-artistică şi copilărind la Cernăuţi, a pornit la asaltul scenei de timpuriu, mai întâi ca dansator de revistă la „Cărăbuş” şi „Alhambra”, unde s-a dovedit a fi şi un coregraf precoce. Recitindu-le, cred că viaţa i s-a împărţit în trei mari perioade: înainte de Opera Română din Bucureşti, în timpul perioadei petrecute acolo şi după înfiinţarea companiei de balet de la Constanţa.

În jurul lui s-au ţesut nu o dată legende: la 17 ani ar fi fost supranumit Sfinxul slav, fiind şi cel mai tânăr coregraf din lume; o alta spune că în timpul războiului şi-a pierdut actele, declarând ulterior o dată de naştere mai târzie decât cea reală. Sunt detalii anecdotice care dispar în faţa realizărilor creatorului. Cert e că a început să urce treptele afirmării foarte devreme şi că şi-a suplinit educaţia profesională (exclusiv particulară, dar cu dascăli renumiţi) prin talent, dobândind o rară plurivalenţă.

Dacă e să credem datele oficiale, la 15 ani dansa la cabaret, la 24 de ani era solist la Opera din Bucureşti (vârstă matură pentru un balerin, deşi cu un c.v. deja consistent în zone neclasice), la 32 era numit decan al Institutului de Artă (acea formă de învăţământ care, pentru scurtă vreme, a oficializat studiile de specialitate ale primei serii de mari balerini autohtoni, şcoliţi în particular, transformată apoi în Liceul de Coregrafie).

La Opera Română a fost pe rând şi simultan prim-balerin, maestru de balet, libretist, coregraf, iar la 51 de ani a produs prima seară de balet integral românească, Studio ’68.

Foarte dotat ca dansator, avea un corp frumos proporţionat şi o expresivitate nuanţată, după mărturiile vremii. Citea enorm şi a învăţat din mers să scrie librete. Inteligenţa şi experienţa l-au ajutat să devină un excepţional regizor de balet. Studiul viorii în copilărie i-a facilitat pătrunderea în profunzime a muzicii. Spre deosebire de ceilalţi colegi coregrafi de la Operă (într-o vreme când instituţia avea trei asemenea angajaţi, cu normă de producţie pe stagiune), a fost în bună măsură autodidact şi nu format în URSS.

Dintre toate faţetele activităţii sale, cea mai cunoscută rămâne cea de coregraf. A început să monteze la Operă imediat după angajare şi nu s-a mai oprit – lista baletelor şi a divertismentelor sale e impresionantă[1]. A montat în paralel la teatrele din Cluj-Napoca, Iaşi, Constanţa, Timişoara şi Braşov, cu o energie neobosită. Titlurile alternau lucrări din repertoriul clasic universal cu experimente moderne şi cu spectacole în stilul dansului popular românesc cult, drum deschis de Floria Capsali, cărora le conferea un plus de elevaţie, ridicându-le în pointes. Multe dintre creaţiile lui s-au reluat iar şi iar, peste ani.

Câteva dintre succesele sale cele mai remarcabile: Lacul lebedelor, montat în 1957 la Opera bucureşteană, a ţinut afişul fără întrerupere o jumătate de secol, iar actul IV (care-i aparţine în întregime şi pe care fiecare creator îl imaginează diferit) a fost considerat cea mai inspirată variantă; Coppelia, o altă lucrare extrem de longevivă, a fost primul balet prezentat pe scena clădirii noi din Cotroceni, în 1953; Carmen (în varianta Bizet-Scedrin) a fost ovaţionat pe scena Teatrului Bolşoi din Moscova; a primit Premiul Bartók pentru cea mai bună versiune a Mandarinului miraculos la Festivalul Bartók de la Budapesta ş.a. De altfel, în 1965 i se conferea deja titlul de Artist emerit al artei, când cariera lui abia prindea aripi.

Şi-a dorit mereu să adune o mare companie de balet naţională, care să confirme locul de top al interpreţilor români în lume şi să fie independentă de compartimentul liric al teatrelor de operă. Şansa primului pas pe acest drum i-a fost oferită abia după vârsta pensionării, la Constanţa, prin înfiinţarea Ansamblului de Balet Clasic şi Contemporan Fantasio în 1979. Întâmplarea (sau destinul) a făcut să fie disponibili în acel an câţiva balerini de valoare, dintre care unii şcoliţi la Academia de Balet a Teatrului Bolşoi din Moscova, aşa că s-a pornit cu entuziasm, în pofida condiţiilor precare de tot felul.

A urmat o perioadă în care polul românesc al dansului se mutase în bună măsură la malul mării, unde fiecare premieră era un succes garantat, iar sala Casei de Cultură a Sindicatelor era mereu plină-ochi. Unii solişti participau la concursuri internaţionale, Maestrul era invitat în jurii la Varna, Moscova, Paris, Vercelli, Houlgate, Osaka şi iniţiase un concurs care avea să-i supravieţuiască nişte ani, devenind internaţional.

Ca şi la Bucureşti, la Teatrul de Balet „Oleg Danovski” – înfiinţat ca atare în 1990 – monta lucrări clasice (Lacul lebedelor, Spărgătorul de nuci, Frumoasa din Pădurea Adormită, Giselle, Cenuşăreasa, Romeo şi Julieta), moderne (Mandarinul miraculos, Carmen) şi de inspiraţie folclorică românească (Mioriţa, Vox Maris, Rapsodiile române – prima dintre acestea devenind emblema companiei) şi multe altele.

Turneele întreprinse în fiecare an (în SUA, Olanda, Elveţia, Austria, Belgia, Germania, Danemarca, Franţa, Italia, Turcia, Bulgaria, Luxemburg, Ungaria, Grecia) aveau un asemenea succes încât cele în spaţiul germanofon continuă până în ziua de azi, deţinând un record de longevitate. 

În relaţia cu balerinii era un despot boem, pe care inspiraţia îl ţinea uneori în sala de balet până la ore târzii din noapte. Era obsedat de curăţenia execuţiei ansamblului şi folosea un desen de scenă care să faciliteze urmărirea liniilor. Nu accepta să fie contrazis sau să-i fie ştirbită autoritatea. Rar îşi dădea coaja de dur la o parte şi stătea la o bere „cu băieţii” în turneu. Dar ce ieşea din mâna lui era şlefuit şi îşi punea la bătaie numele şi influenţa pentru ca balerinilor să le fie bine – iar aceştia aveau un statut privilegiat în anii din urmă ai dictaturii ceauşiste. I-a stat alături cu un devotament total soţia şi asistenta sa Gabriela Danovski.

Renumele său funcţiona şi în cercurile politice, unde ştia pe ce butoane să apese – convingerea mea e că, dacă ar fi trăit, Teatrul de Balet „Oleg Danovski” nu ar fi fost desfiinţat în 2004 de către „intelectualii” de la conducerea judeţului şi nici nu s-ar fi ajuns, peste ani, ca orele de specialitate de la liceele de coregrafie din ţară să fie reduse până sub limita de avarie de către un ministru al educaţiei bine intenţionat dar incompetent. Conştient de necesitatea creării unei pepiniere locale, a determinat înfiinţarea învăţământului coregrafic de stat la Constanţa, dezvoltat ulterior în cadrul Colegiului Naţional de Arte „Regina Maria”, care produce balerini admirabili.

Şi toate acestea, fără concesii majore – cartea biografică Dirijorul de lebede, semnată de Marian Constantinescu, a aşteptat în sertar evenimentele din 1989 ca să poată fi publicată, datorită şi abundenţei de şopârle din interviuri…

Dispariţia sa, după o grea suferinţă, în toamna lui 1996 a însemnat sfârşitul unui vis. Compania s-a repliat după 8 ani în ograda Operei constănţene, care poartă actualmente numele lui – după ştiinţa mea, e singurul caz în care un teatru de operă a primit numele unui coregraf, odată cu salvarea de la mutilare prin preluarea de către Ministerul Culturii, în 2010.

Ce-a rămas în urma lui Oleg Danovski, în afara unui nume pe frontispiciul unui teatru, a unor amintiri şi consemnări critice elogioase? O sumedenie de dansatori, ajunşi la vârsta maturităţii, la rândul lor profesori, maeştri de balet, asistenţi sau coregrafi, pentru care şcoala făcută sub aripa Maestrului a fost o specializare de neînlocuit, pe care se străduie să o transmită mai departe îmbogăţită – în învăţământ sau în teatre – şi de care Maestrul însuşi ar fi mândru. Tabloul din sala de balet, făcut după o poză în care seamănă frapant cu coregraful american Jerome Robbins. Turneele cu impresarul german Landgraf, care atestă aprecierea neştirbită de care se bucură compania în străinătate, de aproape patru decenii.

Ce n-a rămas? Lăsând la o parte structura administrativă şi condiţiile locative şi materiale ale dansatorilor, care depind de guvernanţii actuali, cea mai dureroasă dispariţie e cea a repertoriului, din cauza unor binecunoscute neînţelegeri legate de copyright. Dacă în ţări precum Franţa, Anglia sau SUA se creează fundaţii care gestionează lucrările coregrafilor importanţi, pentru a fi exportate intacte în lume peste vreme, nu la fel se întâmplă şi la noi.

În pragul centenarului naşterii sale, să ni-l păstrăm viu în ochi şi în gând.

 

Vivia Săndulescu

 

[1] Şeherazada, Rapsody in Blue, Soţia căpitanului, Simfonia fantastică, Mica poveste vieneză, Harap Alb, Coppelia, Fântâna din Baccisarai, Lacul lebedelor, Concert în Fa, Priculiciul, Orfeu, Iancu Jianu, Intoarcerea din adâncuri, Domnişoara Nastasia, Prinţ şi cerşetor, Studio ’68, Arcade, Chopiniana, Omagiu lui Enescu, Mandariul miraculous, Văpaia, Carmen, Carnavalul, Invitaţia la vals, Cocoşatul de la Notre-Dame, Inscripţie pe un ritm, Passacalia, File de istorie, Rapsodia I; Casanova, Lakmé, Evgheni Oneghin, Ebrea, Aida, Ion Vodă cel Cumplit, Faust, Liliacul etc.

Revista MuzicalaRecenziiRemember
Mi-am propus să arunc o privire mai puţin formală asupra unui mare artist care ar fi împlinit pe 9 februarie 2017 un secol de viaţă, dacă Regizorul de sus nu l-ar fi chemat la el în urmă cu 21 de ani.Informaţiile biografice sunt îndeobşte cunoscute: născut în Ucraina într-o...