Paradoxal, totul pare îndepărtat. Nu pot crede că au trecut trei ani de când nu am mai vorbit cu dânsul. Ultimele telefoane au fost la Frankfurt, unde  a stat mult în ultimul an de viaţă, alături de familie. Se stingea încet, ronţăit de o boală necruţătoare, cu aceeaşi demnitate pe care a avut-o dintotdeauna. Iar la îndemnurile mele pline de energie, răspundea  zâmbind luminos şi obosit, înţelept şi elegant.

Aşa, zâmbind în apusul Soarelui pe care l-a iubit, s-a stins lin în finalul zilei de 24 februarie 2014…

Acum, eu sunt foarte împăcat, merg pe o barcă unde valurile sunt suportabile, ca să spun aşa…

Care este destinaţia ?

Infinitul…  

* * * * *

Trei ani de la moartea sa… şi mai bine de doisprezece de când am reusit seria de interviuri antologice, cu dânsul. Una dintre marile mele realizări, în cei 20 de ani de Radio, recunosc. Seria de opt emisiuni de aproape un ceas fiecare, pentru Radio România Cultural, îmi este şi acum  aproape de suflet, căci dincolo de dialogurile înregistrate, mi-au rămas infinit de multe amintiri: vocea sa fabuloasă, eleganţa gesticii, echilibrul firesc al artistului celebru în lume, niciodată (niciodată!) infatuat, firescul discursului, înţelepciunea acceptării traseului în viaţă, decenţa de a şti când să te retragi de pe scenă, generozitatea amfitrionului, talentul nebănuit de pictor excepţional, liniştea reconfortantă casei în care doar ceasul cu pendulă marca sferturile de ceas, amintirile depănate cu umor şi fină ironie, teancurile de albume pe care le-am ascultat cu înregistrări din decenii de carieră internaţională, uimirea mea în faţa unei voci fenomenale ce nu s-a alterat şi nici transformat în toţii anii de cântat…

Şi omul… omul NICOLAE HERLEA care mă întâmpina de fiecare dată cu un zâmbet elegant-luminos. Grijuliu că vin ostenită de la serviciu, mă „obliga” să mănânc ceva şi, după o cafea pregătită impecabil tot de dânsul, puneam microfonul pe masă, alături (nu îi plăcea să îl vadă) şi stăteam de vorbă relaxaţi.

Din multele ore de înregistrări a luat naştere seria de emisiuni Amintiri dintr-o viaţă de artist – baritonul NICOLAE HERLEA.

Acum, sunt amintiri cu atât mai preţioase…

 

SCALA şi  METROPOLITAN

În primul rând, îţi multumesc pentru acest dialog, Aceste evenimente au fost o răscruce a vieţii mele, propriu-zis. Să încep cu începutul. În 1964 am fost într-o situaţie specială, am plecat de aici cu un grup să dăm audiţie la Scala din Milano, unde aveau nevoie de câteva elemente, în acel moment. Imediat am intrat în scenă şi am cântat ariile care le-au cerut.

În ce spectacole ?

Au fost numai arii de operă, eu am cântat din Bal mascat – Eri tu. Când am spus că mai doresc să cânt Bărbierul sau…altceva, au spus că este suficient şi aşa s-a terminat toată audiţia mea.

În acea perioadă se cânta Don Carlos cu un bariton foarte important Ettore Bastianini, dar (cum este viaţa), se spune: Regele a murit, trăiască regele! Aşa s-a întâmplat şi cu intrarea mea la acest teatru important. Ettore Bastianini se îmbolnăvise de cancer şi era în ultimele momente ale vieţii lui. Aşa am intrat eu la Scala din Milano.

Cu ce interpreţi aţi fost atunci, maestre Nicolae Herlea ?

Distribuţia a fost foarte importantă.  Ghiaurov (marele bas) era rolul principal, Raina Kabaivanska era Elisabetta (soprană cu expresivitate extraordinară), Bruno Prevedi în Don Carlo, Fiorenza Cossotto în Eboli, Martti Talvela în Marele Inchizitor şi la pupitru – Gabriele Santini.

Cum v-aţi simţit în această echipă de interpreţi, care au fost relaţiile dumneavoastră cu aceste nume mari pe care le-aţi amintit?

Relaţiile propiu-zis le-am făcut în timpul celor trei stagiuni, pentru că atunci nu-i cunoscusem, deja ei cântau de câţiva ani buni. Au fost colegi de mare calitate sufletească; în general, artiştii care sunt mari  (aşa cum erau ei) au şi starea extraordinară de a putea fi prieteni adevăraţi.

V-a impresionat vreo trăsătură anume?

Da! Ghiaurov (din punct de vedere artistic) era ceva extraordinar! Avea o voce puternică şi era un muzician extraordinar, un bărbat foarte bine, (1,90) era extraordinar! Pe Ghiaurov, de fapt, l-am cunoscut în 1956 la un festival de la Varna, unde am cântat Bărbierul din Sevilla şi el era Basilio.

Câte spectacole aţi interpretat  la Scala din Milano, cu aceste titluri ?

Am fost trei stagiuni, cred că au fost vreo 32 de spectacole.

Care era reacţia publicului chiar atunci în sală, pentru că Scala din Milano reprezintă un bastion al interpretării iar publicul este deosebit de pretenţios?

Nu erau foarte entuziaşti, aşa cum am întâlnit în teatrele de la Napoli, chiar cu opera Barbierul din Sevilla.  O altă reacţie o avea acest public la Scala din Milano, pentru că au avut ocazia să asculte atâţia cântăreţi încât trebuia să ai ceva special;  e foarte greu să ai ceva special, dar Dumnezeu, zic eu, aşa, fără falsă modestie, mi-a dat un timbru, şi cu acel timbru am reuşit să fac ceva special, cred.

Faptul că aţi cântat la Scala din Milano v-a propulsat către Metropolitan?

Cred că a fost o chestiune importantă pentru că am intrat direct în spectacol.

Care a fost primul spectacol ?

Îmi propuseseră să cânt Oneghin, dar l-am rugat pe Roberto Bauer  să cânt tot Don Carlos pentru că mă serveşte mult mai bine. Oneghin era o operă cu un caracter al unei altei şcoli şi această pentru şcoală rusească îţi trebuie să cunoşti foarte bine limba, ca să ai inflexiunile…

Cunoaşterea limbii este primordială în interpretarea unui rol …

Absolut, pentru că altfel nu poţi să dai inflexiuni, nu poţi să faci frazările extraordinare care trebuiesc. Nu poţi să-ţi permiţi să te joci cu arta, este o mare responsabilitate.

Cum a fost prima întâlnire pe care aţi avut-o cu New York-ul şi cu Opera Metropolitan ?
M-au primit cu foarte mare interes. Noi nu am făcut repetiţie la Metropolitan decât cu pianul, aşa… o jumătate de oră. Sigur că toţi au fost pregătiţi extraordinar. Cântasem cel puţin de 20-30 de ori cu Franco Corelli. Aşa şi atunci, nu au fost probleme. Dar trăirea interioară, totul, se face prin mai multe repetiţii.

Cine v-a dirijat atunci, în această cameră metropolitană ?

A fost dirijorul Kurt Adler pe care l-am cunoscut fiind în juriu la Sofia. Mi-a spus: „Domnule Herlea nu v-ar face plăcere să veniţi la Metropolitan?” Plăcere sigur că mi-ar face, dar până ajungi acolo este drum lung! „Nu, nu, te rog! Cum să facem? Poate să-i cânt ceva, undeva într-o sală?” I-am spus, mâine am repetiţie cu orchestra pe scenă şi atunci veniţi şi mă ascultaţi. Am cântat atunci Il balen del suo sorriso din opera Trubadurul şi a fost foarte încântat. Într-adevăr, cred că a contribuit şi el la acest angajament al meu la Metropolitan.

 

https://www.youtube.com/watch?v=JUMF3q6oGV8

 

La Opera Metropolitan aţi interpretat mai multe spectacole decât la Scala din Milano

Da, pentru că cerinţa a fost mai mare, repertoriul permitea acestui teatru să introducă mai multe titluri. La Metropolitan am debutat la 7 martie 1964 tot cu Don Carlos, am cântat tot trei stagiuni (concomitent cu Scala n.n.) am cântat Don Carlos, Bărbierul din Sevilla, I Pagliaci, Faust, Rigoletto, Forza del destino şi Lucia di Lammermoor în distribuţii extraordinare; adică atunci erau cei mai mari cântăreţi din lume. Conjunctural, am avut această şansă! În aceste două teatre erau cei mai mari cântăreţi ai lumii, la ora respectivă.

Practic, eraţi pe afişele teatrelor Scala din Milano şi Metropolitan din New York!

Da, am avut o viaţă destul de agitată, dar au trecut anii… şi au trecut… şi trec prea repede, zic eu… au trecut ca un vânt… dar a fost un vânt de primăvară,…E un miraj…Un artist (dacă este echilibrat) pot să treacă peste el aceste miraje şi nu-l afectează. S-a întâmplat că eu am fost foarte echilibrat.

Cum anume, în ce sens aţi fost echilibrat, ce înseamnă acest echilibru pentru un artist ?

Sunt sigur că înţelegi… am dus o viaţă de sportiv, adică am fost permanent „în cantonament”. Eu nu  mi-am permis ca un om obişnuit să mă duc în baruri unde se fumează mult, nu! E o mare responsabilitate …

Această viaţă atât de austeră nu-ţi dă senzaţia unor frustări continue ?

Nu, pentru că am iubit foarte mult arta şi am şi respectat acest dar de la Dumnezeu. Nu toţi au această şansă: să aibă o voce nu vorbită, ci o voce cu care (prin studiu extraordinar) poţi să ajungi la performanţe şi să serveşti arta lirică! Este ceva foarte important.

Aţi simţit că aveţi o responsabilitate, anume pentru acest har ?

Tot mereu! Publicul este cel care, prima dată, îţi dă acest imbold.

Maestre Nicolae Herlea, care ar fi diferenţa între Scala şi Metropolitan?

E o diferenţă de public. La Scala din Milano putem spune că au cântat celebri cântăreţi (din 1750 până în zilele noastre), cei mai mari! Şi-au făcut o tradiţie extraordinară. Publicul milanez este format special şi el, a avut o educaţie în sensul ăsta …

Este foarte pretenţios ?

Nu ştiu dacă foarte, dar este pretenţios. Pe când publicul de la New York este format din trei clase propriu-zis. Este clasa celor care vin ca turişti să vadă sala; melomanii care vin pentru spectacol şi pentru interpreţi; al treilea – sunt cei care vin de obicei, ceva obişnuit.

Există o diferenţă de atmosferă între cele două teatre ?

Da, publicul de la Metropolitan este mai entuziasmat (aşa cum ţi-am spus, sunt amestecaţi);  pe când la Scala din Milano sunt mai reci.

Câtă şansă credeţi că aţi avut dumneavoastră în viaţă?

60 % am avut şansă.

Pornind de la faptul că aţi fost hărăzit cu acest timbru ?

Da, fără o şansă nu poţi să ajungi să munceşti, să te lupţi cu cine vrei, nu poţi, trebuie să existe o scânteie ca să poţi intra. Eu nu am făcut cariera asta, sincer să spun, decât pe calităţile vocale pe care le-am avut. Şi, bineînţeles,  munca m-a pus în situaţia să pot să dau naştere unor partituri – roluri. Trebuie să cunoşti, să ştii timpul istoric, momentele când a trăit  fiecare personaj în parte;  este o problemă, trebuie să intri în trăirea lui interioară, să poţi să ştii cine a fost Scarpia, să poţi să ştii cine a fost Germond, diferenţa dintre Rigoletto şi Bărbierul. Nu merge aşa… eşti pe scenă şi dai nişte note şi… nu! Publicul te amendează. Sau dacă reuşeşti ceva, te aplaudă şi te apreciază şi poţi să trăieşti în timp.

În timp au rămas atât interpretările dvs. memorabile cât şi cronicile. După spectacolele cu Rigoletto la Metropolitan,  presa elogia: „Rigoletto al său a fost jucat în mod excepţional în cea mai bună tradiţie a marilor interpretări vocale şi actoriceşti.” Există persoane cărora dumneavoastră le sunteţi recunoscător ?

Da, în primul rând profesorului meu. Am o mare stimă de căte ori mă gândesc la Costescu-Duca. Am fost câţiva tineri – Ohanesian,   Enigărescu şi eu – dar fiecare dintre noi a luat ce a crezut fiinţa noastră.Unul a avut un volum mai mare şi atunci a mers pe volum; Enigărescu a făcut frazări splendide iar Ohanesian a fost creatorul lui Oedip. Asta nu este întâmplător, el a studiat extraordinar ca să poată să intre în rolul respectiv. Enescu, îl iubim toţi şi este extraordinar, dar scriitura lui nu este foarte facilă pentru vocea omenească, mai cu seamă în acest imens Oedip. Ohanesian a avut şi timbru special, nu ştiu dacă va mai veni un timp încât să mai apuc eu să fie un alt Oedip. Pe Ohanesian îl am mental, îl am auditiv; este extraordinar, a fost şi rămâne cel mai mare Oedipe!

Aţi fost trei colegi, trei prieteni …
Da, am fost chiar coleg de bancă cu Ohanesian la Conservator. Enigărescu era mai mare ca noi (cu doi sau trei ani) şi atunci era în altă clasă.

Cum era acest triunghi de baritoni la cursurile maestrului Costescu-Duca?

Eram foarte tineri, aveam 17 – 18 ani, eram copii… şi la copii există o sinceritate. Când ajungi matur – atunci începe răutatea. Invidia (după părerea mea), invidia este o boală pentru că fiecare este liber să-şi arate arta cu care poate să dovedească pe scenă, nu-l opreşte nimeni.

V-aţi izbit de această invidie profesională, maestre ?

Da, în general, da… dar nu am dat importanţă pentru că, acum, să fiu obiectiv, când eşti în vârf (acolo) parcă nu eşti invidios, nu ai de ce să fii invidios. Dacă nu eram aşa într-o situaţie… nu ştiu, nu garantez.

Spuneaţi că îi sunteţi recunoscător profesorului dumneavoastră…

Le sunt recunoscător părinţilor mei, surorii mele; mi-au plătit studiile, m-au îngrijit. Le sunt recunoscător tuturor celor care m-au promovat. Ca instituţie, Radioul pe mine m-a promovat ca partener. Prima oară am apărut la Radio în 1949 şi am cântat două arii de operă, cred că Bal Mascat şi Figaro.

V-aţi bucurat întotdeauna (de la debutul dumneavoastră până la ultimul spectacol pe care l-aţi avut) de aplauzele covârşitoare ale publicului. Cum a fost această relaţie cu publicul ?

A fost un respect reciproc. Niciodată nu mi-am permis să fac compromisuri. Dacă am cântat la Scala, aşa am cântat şi la Bucureşti şi publicul m-a iubit;  m-a iubit şi eu l-am respectat. De aceea am fost şi în această unitate.

Se spune că acea perioadă în care dumneavoastră aţi fost pe scena operei din Bucureşti coincide cu perioada de aur a Operei Naţionale. Aţi fost într-adevăr o generaţie absolut extraordinară.

Sunt şi nişte conjuncturi speciale… Noi am trăit o perioadă în care au fost transformările din punct de vedere politic, veneam şi după un război mondial, am avut greutăţi mari şi cred că ne-am unit fără o lege, fără ceva special. Oamenii au fost uniţi pentru că hrana lor sufletească asta era: să vină la concert, să se ducă la operă. Ca şi în Rusia, de altfel, am trăit şi acolo epoca de aur a lor; tot aşa, din cauza situaţiei politice, refugiul lor era în teatrele respective sau în sălile de concert, acolo îşi găseau hrana sufletească. Să ştii, contează foarte mult, poate este primordial.

Care era statutul pe care dvs îl aveaţi şi pe care îl simţeaţi atunci?

Din punct de vedere artistic ?

Da

Am fost onorat! Noi eram foarte respectoşi, ceea ce s-a mai pierdut la generaţiile care au venit. Noi, neavând posibilitatea să trăim mai bine, trăiam mai frumos, prin arta pe care o făceam.

Ce s-a pierdut acum ?

Dragostea şi respectul, pentru că ele merg în paralel. Dacă ai dragoste, ai şi respect… şi invers!

 

 

Sorina Goia

(interviu realizat în 2004)

(fotografii din arhiva familiei Herle)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/02/Herlea-mic.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/02/Herlea-mic-150x101.jpgsorina.goiaInterviuriNicolae Herlea,sorina goia
Paradoxal, totul pare îndepărtat. Nu pot crede că au trecut trei ani de când nu am mai vorbit cu dânsul. Ultimele telefoane au fost la Frankfurt, unde  a stat mult în ultimul an de viaţă, alături de familie. Se stingea încet, ronţăit de o boală necruţătoare, cu aceeaşi demnitate...