Nouă ani de la dispariţia sa, în ziua de 3 martie…

 

Prototipul voluptăţii şi abandonului în cânt!… Niciun tenor nu se dăruia mai mult ca el plăcerii de a rosti şi trăi cuvântul în melodie, chiar dacă, uneori, pentru asta sacrifica protejarea şi omogenitatea timbrală.

 

Deşi face parte dintr-o generaţie de tenori ca: Mario del Monaco, Franco Corelli, Carlo Bergonzi, Nicolai Gedda, Richard Tucker, Jon Vickers, criticii americani l-au pus mereu în rivalitate cu Jussi Bjorling, iar cei italieni l-au considerat urmaşul lui Beniamino Gigli. Di Stefano prefera însă să fie comparat cu Fritz Wunderlich, tenorul german dispărut la numai 35 de ani, într-un accident de maşină, pe care îl considera: „vocea perfectă, emisă întotdeauna cu mare emoţie şi cu o dicţie de invidiat”.

 

Istoria îl reţine pe Giuseppe Di Stefano şi ca pe cel mai statornic partener al Mariei Callas, cu care a cântat şi a înregistrat multe titluri de opere: Tosca, Bal mascat, Traviata, Lucia di Lammermoor şi altele. Se speculează că între ei ar fi existat şi o relaţie sentimentală, mai ales în timpul turneului de reabilitare din 1970, când celebra divă căzuse pradă depresiei cauzată de despărţirea de Onassis. Oricum, perioada celor cinci lucrări cântate împreună în Mexic, în anul 1952, este considerată de Di Stefano „cea mai bună pentru noi”, pentru că: „Maria a fost fără egal, pentru multitudinea poveştilor lirice pe care ni le-a depănat cu feeling şi putere de convingere, cu un dramatism propriu care te mişcă înăuntru”.

 

Di Stefano este de origine cataneză, născut la 24 iulie 1921, la Motta Sant’Anastasia, din tată carabinier şi mamă croitoreasă. După satisfacerea serviciului militar, timp în care se afirmă în mai multe emisiuni de radio, primeşte primele lecţii serioase de canto de la tenorul elveţian Hugues Cuenod şi debutează la Reggio Emilia, în 1946, în Manon de Massenet, rol cu care apare şi la Scala din Milano, anul următor. În anul 1957 are loc prima apariţie engleză, la Fesivalul de la Edinburgh (în Elixirul dragostei), iar patru ani mai târziu, debutul la Covent Garden, în Tosca.

 

Prima apariţie la Metropolitan din New York va avea loc în 1948, în Ducele de Mantua din Rigoletto, căruia i-au urmat: Faust, Rodolfo din Boema, Don Jose din Carmen şi Mario Cavaradossi din Tosca. In afara celor 13 roluri verdiene şi pucciniene abordate, Di Stefano a mai cântat: Puritanii de Bellini, Lucia di Lammermoor, Elixirul dragostei şi Favorita de Donizetti, Bărbierul din Sevilla de Rossini, Cavalleria rusticana, Amicul Fritz şi Iris de Mascagni, Paiaţe de Leoncavallo, Carmen şi Pescuitorii de perle de Bizet, Manon şi Werther de Massenet, Mefistofele de Boito şi Andrea Chenier de Giordano. Ultimul rol pe scenă a fost Împăratul Altum din Turandot, în anul 1992.

 

Nu prea se ştie că Di Stefano a cântat şi opere mai rare: Încoronarea Popeei de Monteverdi, Rienzi de Wagner, Opera calicilor de Pepusch, Il calzare d’argento de Pizetti, chiar şi opereta Ţara surâsului de Lehar.

Cel mai mult i-au plăcut însă, rolurile verdiene, dintre care cele din Forţa destinului şi Otello considera că erau perfecte pentu el, deoarece puneau accentul: „pe dicţie şi emoţie, nu pe volum şi forţă”.

 

Sfârşitul carierei, considera el, a fost grăbit de celebra sa alergie la fibrele sintetice, care i-a uscat gâtul, provocându-i dureri  uneori insuportabile. A fumat însă cu mare plăcere trabucuri şi a trăit într-o bună înţelegere cu soţia sa, Monica Curth, alături de pisicuţa Chippi. La bătrâneţe, a fost de acord ca un concurs internaţional de canto de la Trapani să-i poarte numele, dar era total împotriva cântăreţilor care, după o carieră publică, să dea tinerilor cursuri de măiestrie.

 

In anul 2004, în timp ce se îndrepta cu maşina spre reşedinţa sa din Kenya, a fost atacat cu brutalitate de nişte exilanţi şi, deşi a fost operat de mai multe ori, nu şi-a mai revenit din şocul suferit, murind la Milano, în 2008, la vârsta de 86 de ani, într-o zi de 3 martie.

 

A fost considerat „Orfeul cu voce de aur” al tenoristicii secolului trecut, multe dintre înregistrările sale fiind şi acum repere de trăire pasională, de poezie, exprimată cu dulceaţă sau cu accente de un tulburător freamăt interior, cu dicţie şi un timbru inconfundabil.

 

Luminiţa Constantinescu

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/03/Giuseppe-Di-Stefano-3.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/03/Giuseppe-Di-Stefano-3-150x150.jpgsorina.goiaRecenziiGiuseppe Di Stefano,Luminita Constantinescu
 Nouă ani de la dispariţia sa, în ziua de 3 martie...   Prototipul voluptăţii şi abandonului în cânt!... Niciun tenor nu se dăruia mai mult ca el plăcerii de a rosti şi trăi cuvântul în melodie, chiar dacă, uneori, pentru asta sacrifica protejarea şi omogenitatea timbrală.   Deşi face parte dintr-o generaţie de tenori...