004

În cea de a şaptesprezecea zi a acestui martie, se împlinesc 35 de ani de la trecerea în Eternitatea Universală a Dimensiunii Divine a unuia dintre cei mai mari artişti lirici din istorie, GIACOMO LAURI VOLPI (Lanuvio, Italia 11 decembrie 1892 – Burjassot, Spania 17 martie 1979).

Lauri Volpi a desfăşurat o carieră foarte lungă şi intensă afirmându-se în cele mai mari teatre ale lumii culminând cu Teatro alla Scala din Milano şi New York Metropolitan Opera; a abordat un repertoriu vast care a început cu roluri de „tenore di grazia” cu elasticitatea unor agilităţi fantastice şi inflexiuni expresive ale rezonanţei catifelate. Fiind un om foarte dedicat studiului individual, vocea sa a evoluat permanent drept pentru care, treptat, a trecut la vocalitatea de tenor liric de linie, tenor liric spinto şi tenor dramatic; tenorul care începuse cariera cu roluri din opere precum „Manon” de Massenet, „Il Barbiere di Siviglia” de Rossini, „La Traviata” şi „Rigoletto” de Verdi, ajunsese să interpreteze cu răsunătoare triumfuri rolurile  din „Il Trovatore”, „Luisa Miller”, „Aida”, „Otello” de Verdi sau „Turandot” de Puccini.

I-am auzit rostit numele pentru prima dată în anii de liceu, la Radiodifuziunea Română, într-un program în care, în fiecare duminică, seara, se difuzau înregistrările istorice ale marilor artişti de operă români şi străini. La prima audiere, am fost foarte puternic impresionat de interpretarea acestui tenor în două pagini verdiene – „Il Trovatore” şi „Luisa Miller”; la vremea respectivă eram la primul impact cu limba italiană prilejuit de primele lecţii de canto.Remarcam în acea interpretare o voce de o incisivitate metalică şi totuşi foarte elastică şi fin pliată pe nişte nuanţe care deveneau, suprinzător, din eroice şi dramatice, lirice şi filate cu mare subtilitate; dar ceea ce mă fascina era claritatea dicţiunii sale datorită căreia înţelegeam fiecare cuvânt. Tot graţie Fonotecii Radiodifuziunii noastre am avut fericitul prilej de a mă uimi în faţa bravurii unor extraordinari artişti care au realizat o integrală discografică de „Il Trovatore” de Verdi dintr-o producţie în concert la RAI din Roma, în anul 1951, la cincizeci de ani de la moartea compozitorului; din garnitura de interpreţi dirijată de Fernando Previtali, făceau parte Giacomo Lauri Volpi (Manrico) împreună cu Caterina Mancini (Leonora), Miriam Pirazzini (Azucena), Carlo Tagliabue (Ferrando). Erau glasuri la care remarcam fascinat o forţă expresivă neobişnuită manifestată şi în nuanţele de mezzavoce ori pianissimo. Nu aveam atunci casetofon ca să pot înregistra şi reasculta oricând; duceam dorul acestor voci iar reîntâlnirea radiofonică devenea un ritual al audiţiei adnotând constatări, consideraţii şi emoţii în nişte caiete pe care le păstrez în cadrul unei foarte lungi serii, la un moment dat, continuate la … computer … şi devenite o foarte amplă serie de … VOIAJURI ŞI POPASURI PE TĂRÂMUL VOCALITĂŢII … publicate în diferite ocazii ştiinţifice şi artistice şi pe care le voi oferi şi în versiune românească.

005

Dincolo de datele sintetice ale dicţionarelor, singurele persoane care mi-au putut oferi nişte informaţii despre Giacomo Lauri Volpi erau marii noştri artişti care mă încurajau generos cu prietenia lor foarte stimulantă; mi-au vorbit despre despre el Mihail Arnăutu, Nicolae Secăreanu şi Emil Marinescu,  acesta din urmă având şi prilejul de a-l cunoaşte personal în peregrinările carierei sale în marile teatre ale Italiei. Mai târziu, când am ajuns în Italia, am pornit pe urmele sale şi trebuie să spun că am reuşit foarte rapid şi frumos. Simţeam în suflet un sentiment foarte puternic faţă de acest artist iar sentimentul  acţiona ca un magnet miraculos oferindu-mi ocazia de a întâlni personalităţi care l-au cunoscut şi cărţile scrise de el dar şi de alţii. Primul om cu care am vorbit despre Lauri Volpi a fost marele bariton Paolo Silveri pe care îl întâlnisem în octombrie 1987, în Sicilia, în calitate de preşedinte al juriului Concursului Internaţional de Canto Vincenzo Bellini; era prima mea participare ca membru într-un juriu. De Silveri avea să mă lege o mare prietenie pe lângă faptul că îi devenisem şi discipol; el mi-a vorbit de nenumărate ori despre Giacomo Lauri Volpi cu care împărţise triumfuri epocale în marile teatre ale Italiei mai ales în operele verdiene şi pucciniene. La sfârşitul lui aprilie 1988, am însoţit-o pe Iubita mea Soţie, marea artistă Elena Cernei, la o comemorare a lui Mario Del Monaco unde fusese invitată alături de alte mari personalităţi ale teatrului liric italian precum Paolo Silveri, Paolo Montarsolo, Antonietta Stella, Anita Cerquetti şi mulţi alţii dar şi soprana Caterina Mancini şi mezzosoprana Miriam Pirazzini pe care le admirasem în legendara integrală discografică de „Il Trovatore” di Verdi cu Lauri Volpi. Nu voi uita emoţia cu care aşteptam momentul în care Soţia mea să mă prezinte acestor două ilustre doamne ale liricii universale căora le-am sărutat mâna cu mare respect şi admiraţie. După comemorarea lui Del Monaco şi conferirea unor distincţii în memoria marelui tenor acordate tuturor artiştilor prezenţi, a urmat o cină festivă în salonul mare al Hotelului Hilton din Roma; în timpul conversaţiilor căutam cu delicateţe să stimulez discuţii interesante despre Lauri Volpi mai ales din partea celor care cântaseră cu el. Ulterior am început să caut toate discurile cu marele artist şi integralele de operă realizate.

În vara anului 1989, aveam să cunosc pe Maestrul Giuseppe Morelli, dirijor de prestigiu internaţional şi pianist, care colaborase cu cei mai mari artişti ai teatrului liric mondial şi deci şi cu Lauri Volpi. Maestrul Morelli m-a iniţiat asupra modului în care trebuie să iau contact cu tehnica şi interpretarea artistică ale marelui tenor care avea un farmec deosebit, uneori chiar straniu prin faptul că se distingea printr-un mod al său care se impunea asemenea unei nobile efigii. Eram din ce mai atras de personalitatea sa cu atât mai mult cu cât aveam să ascult imprimări pe care le realizase la o vârstă foarte înaintată pentru un tenor. Treptat aveam să aflu că, după cariera încheiată la aproape 70 de ani, a continuat să cânte în diferite concerte şi ocazii ale unor solemne festivităţi; a apărut în concerte publice cu orchestra până la vârsta de 85 de ani iar acasă a continuat să cânte şi să se lase … imprimat efectiv până la sfârşitul vieţii sale. Au continuat să-mi vorbească despre Lauri Volpi alţi mari artişti precum Giuseppe Taddei, Giuseppe Valdengo, Giuseppe Di Stefano, Giulietta Simionato, Renata Tebaldi, Carlo Bergonzi dar şi Franco Corelli care i-a fost discipol şi cu care a avut o relaţie umană şi artistică de o profunzime foarte specială.

Maestrul Giuseppe Morelli, în cadrul numeroaselor noastre întâlniri de lucru dedicate studiului muzical al repertoriului de operă, m-a stimulat să descopăr scrierile lui Giacomo Lauri Volpi care rămâne în istorie drept cel mai prolific artist de operă în materie de scrieri publicate; iată unele titluri: „L’equivoco” (Echivocul), „A viso aperto” (Cu faţa deschisă), „La prode terra” (Eroicul pământ), „Cristalli viventi” (Cristale vii), „Voci parallele” (Voci paralele), „La Voce di Cristo” (Vocea lui Cristos), „Parlando a Maria” (Vorbind Mariei), „Incontri e scontri” (Întâlniri şi ciocniri), „I misteri della voce umana” (Misterele vocii umane). Acest ultim titlu este de fapt primul pe care l-am abordat în lecturile mele, foarte interesat de o confruntare cu „Enigme ale vocii umane” publicată de Elena Cernei la Bucureşti în 1982 şi care, cinci ani mai târziu, în Italia, sub consultanţa mea ştiinţifică, avea să devină „L’enigma della voce umana” în ediţie italiană. Dacă Cernei abordează vocea sub aspect ştiinţific interdisciplinar aprofundând mecanismele funcţionale spre organizarea doctrinară a unei metodologii de educarea vocii vorbite şi cântate la toate nivelurile, Lauri Volpi abordează vocea sub auspiciul misterului realizând un lung eseu filosofic şi mistic prin care relevă minunate repere de conştientizarea vibraţiei vocale umane în context existenţial universal.

În „Cristalli viventi” geniul eseistic interferat spiritului analitic îl determină pe Lauri Volpi să aprofundeze profunzimea gândurilor ale căror … „cristale” … ajung să clădească propria noastră conştiinţă … Fascinantă lectură oferă „Voci parallele” în care Maestrul analizează categoriile vocale şi reprezentaţii lor într-un paralelism evolutiv graţie căruia ne instruieşte şi ne elevează orientarea în magnificul univers al vocii cântate.

007

„L’equivoco”, memorii în două volume, reprezintă o subtilă transcriere cu ulterioare comentarii ale agendelor sale de-a lungul anilor; aflăm despre căutările şi frământările sale, despre personalităţile cu care s-a întâlnit pe scenă şi în viaţă şi trăirile sufletului său determinate de numeroase evenimente ale carierei. Lauri Volpi dovedeşte în scrierile sale un genial talent al interlocutorialităţii cu cititorul cu care instaurează un adevărat raport amical virtual. Aşa m-am simţit încă de la lectura primelor pagini. Stările sale sufleteşti, mecanismele raţiunii sale, impactul său cu oamenii şi cu viaţa, relaţiile sale cu colegii dar mai ales aprofundarea analitică extrem de profundă a vocii sale în primul rând şi a vocii tuturor celorlalţi artişti pe care i-a întâlnit, au făcut ca Giacomo Lauri Volpi să îmi devină un Prieten foarte drag care m-a ajutat enorm să înţeleg ce înseamnă vocea şi vocalitatea în contextul filologic italian; am înţeles de la acest Maestru care este legătura dintre tehnică şi sensibilitate, adică practic dintre corp şi suflet. Anumite capitole le-am citit şi recitit de foarte multe ori şi, alternativ, ascultam imprimările sale şi ale altor mari artişti, iar după ce reciteam acele capitole, simţeam cum totul se limpezea în mintea mea. Astfel am înţeles misterul fascinant al autenticii vocalităţi italiene şi mai ales ce înseamnă dozarea progresiv evolutivă a unui calibru vocal pe baza discernământului nuanţelor lirice şi dramatice ca rezultat al relaţiei proporţionalităţii funcţionale dintre sonoritate şi timbralitate; este cea mai fascinantă dialectică în cadrul fenomenologiei fonatorii. Scrierile Maestrului m-au stimulat în a-mi dezvolta foarte mult instrumentele analitice de evaluare şi cuantificare ale vocalităţii într-o perfectă conjugare cu magistrala doctrină insuflată de Iubita mea Soţie, Elena Cernei, care, la rândul ei, avea o infinită admiraţie faţă de personalitatea marelui artist.

În această evocare am ales trei aspecte din trei episoade de viaţă ilustrate de Maestru în trei capitole ale memoriilor sale.

Primul aspect este legat de copilăria sa; a rămas orfan de mamă la o vârstă foarte fragedă; era cel mai mic dintre foarte mulţi fraţi şi surori.Tatăl lor avea o mică făbricuţă împreună cu nişte asociaţi care se dovediseră a fi necinstiţi şi din cauza cărora se ajunsese la tribunal; tatăl micuţului Giacomo s-a văzut abandonat de asociaţii săi care îl trişaseră lamentabil şi îl adusese în faţa unei instanţe de judecate. Zadarnic pleda propria cauză – judecătorul era rigid; micul Giacomo (era în clasa întâia primară)  asista la proces deoarece era prea mic ca să fie lăsat singur acasă; băieţelul îndurerat şi înfricoşat, stătea lângă sora sa cea mare şi realiza că tatăl va trebui să stea în închisoare. La un moment dat, s-a rdicat şi s-a îndreptat către judecător în faţa unei asistenţe uimite adresându-i următoarele cuvinte: „Domnule judecător, tata este foarte bolnav şi în închisoare nu va rezista. Dacă voi sta şi eu cu el în celulă, fiind în doi, ar fi posibil ca pedeapsa să fie redusă la jumătate?”. Câteodată, inspiraţia copiilor este teribilă şi îi pune pe oameni în mare dificultate! Întreaga asistenţă amuţise. I s-a explicat copilului că aşa ceva nu este posibil dar că i se va permite ca să viziteze zilnic pe tatăl lui în celulă,  ceea ce Gacomo a şi făcut; mergea zilnic, îi ducea de mâncare, stătea de vorbă cu el.Tatăl era foarte bolnav şi, întâmplarea fatală a făcut ca să moară în prezenţa băiatului care i-a închis ochii cu degetele sale micuţe, şi-a făcut cruce şi a rostit o rugăciune … Impresionant … După înmormântare, micul Giacomo  s-a dus la cumnatul său (soţul surorii mai mari) şi i-a spus că el vrea să înveţe carte şi să-l primească în casa lor deoarece el va studia, va deveni cineva şi îi va răsplăti cum se cuvine. L-au luat în casa lor şi i-au asigurat toate cele necesare cu toată dragostea; iar băieţelul s-a ţinut de cuvânt şi, mai târziu, devenit „cineva” după  promisiunile făcute, i-a acoperit pe sora şi cumnatul ca şi pe ceilalţi din familie cu cinste, onoare şi bogăţie. După un an de la moartea tatălui, a sosit o scrisoare oficială de la tribunal în care erau anunţaţi că, în urma unor revizuiri ale actelor procesuale necesare altor contexte adiacente respectivului proces, s-a ajuns la concluzia că defunctul tată era nevinovat. Această tardivă confirmare aducea doar o amară satisfacţie morală. Giacomo a fost foarte marcat de acest fapt şi a decis să studieze şcoala şi liceul foarte bine ca să urmeze ulterior Facultatea de Drept fiind hotărât ca prin misiunea socială să vegheze assupra injustiţiilor. În urma cursurilor de la Facultatea de Drept a devenit un rafinat intelectual conjungând în conştiinţa sa Credinţa şi Spiritualitatea cu Estetismul din toate artele şi Cultura. Fiind foarte credincios, participând la corul bisercii, i s-a spus că ar avea voce şi atunci, paralel cu studiile de Drept, a urmat Conservatorul Santa Cecilia din Roma  la clasa de Canto a Profesorului Antonio Cottogni (celebrul bariton din vremurile lui Verdi în faţa căruia cântase de nenumărate ori).

006

Al doilea aspect fundamental al vieţii acestui mare artist este legat de asiduitatea lui în studiul autodidact datorită căruia a învăţat singur să cânte la pian, a citit enorm de multe cărţi şi, mai presus de toate, a căutat să înţeleagă şi să aprofundeze propria natură vocală. Marele Cottogni, poate şi pentru faptul că fusese un bariton dramatic iar elevul era un tenor liric lejer foarte plăpând, îl sfătuia pe Giacomo să se dedice doar studiilor  de drept pentru că nu vedea în el niciun viitor în teatrul liric unde ar fi fost păcat de cultura lui să se facă de râs. Tânărul student nu a spus nimic şi a cerut permisiunea să frecventeze Conservatorul pentru cultura lui; nici mai târziu când a devenit marele artist nu l-a criticat pe profesorul său înţelegând că vocea sa era foart deosebită şi îl derutasse. Dar cu credinţă, răbdare, încredere şi voinţă, Giacomo a început să facă vocalize şi să-şi contemple propria voce, să facă rugăciuni pentru a fi iluminat de Dumnezeu. Treptat a ajuns să îşi stabilizeze emisia vocală şi să studieze primele roluri. A debutat într-un teatru de provincie, apoi în alte câteva, după care a ajuns la Teatro dell’Opera di Roma unde a avut mare succes; din acel moment tot ce s-a întâmplat face parte dintr-un capitol legendar al Istoriei Universale a Teatrului Liric. Această răbdare  a studiului cu sine însuşi a consituit un exerciţiu zilnic pe care l-a practicat toată viaţa,chiar şi după încheierea carierei. A căpătat o înţelepciune graţie căreia a ştiu cum să evolueze strategic către efecte dramatice ceea ce l-a compatibilizat cu rolurile mai consistente purtându-l la rolurile extrem de dramatice. Din scrierile sale şi din imprimările realizate, am înţeles cum a rezolvat dramatismul dozând relaţia dintre configuraţia coloanei sonore şi consistenţa timbrală a acesteia. Este o adevărată … Înţelepciune a Vocalităţii … El a demonstrat că o voce lirică lejeră poate evolua către roluri dramatice dar într-un anumit mod şi cu o strategie bine elaborată. Cum de această înţelepciune a vocalităţii este ignorată de profesorii şi artiştii de astăzi? Cunosc foarte mulţi artişti cu voci lirice lejere care, la o anumită maturitate, vor să abordeze roluri mai dramatice lucru pe care îl înţeleg şi îl accept dacă acest salt este făcut cu inteligenţă şi eficient. Dar foarte multe astfel de tentative astăzi se soldează cu nişte ridicole eşecuri de proporţii mai mari sau mai mici dar nevrednice de adevărata Artă! Înţelepciunea Vocalităţii acestui mare Maestru care este Giacomo Lauri Volpi nu le este accesibilă!

Al treilea aspect, cel mai interesant al confesiunilor Maestrului, l-am găsit atunci când aprofundează vocalitatea sa şi reflectează asupra drumului parcurs. L-am recitit de foarte multe ori şi uneori am lăcrimat iar alte ori am râs puternic de bucurie şi de plăcere. În acest capitol, Lauri Volpi mărturiseşte că a fost condamnat la solitudine protectoare din pricina unei sinuzite alergice care l-a chinuit toată viaţa fără însă să anuleze nicio reprezentaţie; găsise modul de viaţă pentru ca această sinuzită să devină ocrotitoarea lui prin faptul că îl obliga la o viaţă cumpătată, ordonată, fără excese, fără eforturi inutile care să-i risipească energiile. Maestrul ajunsese să mulţumească lui Dumnezeu pentru această sinuzită care i-a pus ordine în viaţă şi i-a garantat desfăşurările sub semnul prudenţei şi al echilibrului. Iar în această solitudine, prietenul său cel mai bun era … pianul … Cânta, contempla sunetele vocii sale, liniile melodice ale rolurilor, medita, reflecta şi scria totul; aşa ajunsese să îşi formeze o foarte puternică mentalitate care guverna o vocalitate în continuu progres de dezvoltare şi evoluţie.

003

Într-o anumită pagină a jurnalului  am citit reflexiile sale în urma unei reîntâlniri cu soprana Queena Mario pe care o cunoscuse în America. Această artistă l-a revăzut la Roma, după foarte mulţi ani, la un concert şi s-a prezentat entuziastă să-l îmbrăţişeze cu felicitările de rigoare. Lauri Volpi şi soţia sa, soprana spaniolă Maria Ros, au invitat-o la cină după concert. Queena Mario i-a mărturisit lui Lauri Volpi ceea ce gândea în drum spre concert şi vă reproduc aici integral pasajul: „Acest om a cântat atâţi ani la Metropolitan doar cu registrul acut şi suplinea lacunele centrale şi joase cu un anumit mod al său de a cânta neînţeles de nimeni. Acum, în parabola descendentă a carierei, trebuie să fi pierdut şi acutele.”

Iar Lauri Volpi, notează mai departe în jurnalul său: „Cu acest gând venise colega mea la concert. Dar de la grijă, trecuse rapid la supriză şi apoi la uimire în faţa revelaţiei unui mister nemaiuzit. În faţa ei cânta o fiinţă plină de vitalitate şi cu vocea intactă inclusiv acutele şi supra-acutele iar pe centru totul funcţiona perfect”. În continuare, pentru posteritate, Giacomo Lauri Volpi a formulat în jurnalul lui explicaţia acelui miracol vocal de care se minunase soprana americană şi scria: „Nimic nu am făcut care să nu fi fost logic. Am început acum treizeci de ani cu o vocişoară de tenor lejer poreclit contraltino care nu găsea rezonanţe sigure înainte de a ajunge la notele de pasaj. Dacă directorii de la Metropolitan ar fi avut conştienţă vocală, nu ar fi trebuit să-mi permită să ies din repertoriul meu acut (Puritanii, Rigoletto, Don Pasquale, Favorita, Somnambula). Dar dimpotrivă, solemnul Gatti – Cassazza şi elegiacul Serafin, se puseseră de acord să facă din acea vocişoară o performanţă acrobatică de circ. Astăzi Rigoletto, poimâine Norma, săptămâna următoare Bărbierul şi tot aşa mai departe. Oricare altă voce s-ar fi pierdut. Eu am înţeles că şireteniei trebuie să răspund cu … şiretenie: suplinirea volumului inexistent al regiunilor centrală şi gravă am realizat-o prin accente şi dicţie prin care economiseam aerul, dezvoltam articulaţia orală şi proiectam sunetul în spaţiu. Acest adevărat expedient îmi era sugerat de instinctul meu de conservare prin care conservam spontaneitatea acutelor în aşteptarea treptatei maturizări a organismului şi cu el şi vocea în sine. Câştigând timp, m-am servit de Metropolitan şi de direcţiunea sa arogantă ca de un teatru experimental de provincie primind de la 1.000 la 1.500 de dolari pe seară (atunci era un onorariu foarte mare – notă personală). Cred că sunt un fapt unic în istoria acelui teatru liric. Şi între timp reveneam în Europa, cucerind lauri şi înalte cote, cu invulnerabilă spontaneitate vocală, dezinvoltură scenică, claritate în cuvânt şi incisivitate în accent. Altfel cum aş fi putut să pătrund într-o perioadă în care triumfau 16 tenori”. Tenorii la care se referea Lauri Volpi erau: Zenatello, Bassi, Grassi, Pertile, Anselmi, Schipa, Paoli, De Muro, Gigli, Merli, Fleta, Lazaro, Thill, Tauber, Martinelli, Bonci. Vocea fiecăruia are o caracterizare sintetică dar edificatoare în scrierile Maestrului aşa cum au toţi artiştii cu care a cântat sau cei pe care doar i-a ascultat. Artiştii români care au cântat cu Giacomo Lauri Volpi au fost Florica Cristoforeanu, Lucia Bercescu – Ţurcanu, Virginia Zeani şi toate cele trei primadonne s-au bucurat de elogioase portrete analitice în aprofundările marelui artist. Revenind la confesiunile din jurnalul său, pornind de la acele consideraţii, am înţeles care ar putea fi mecanismul tehnic şi estetic datorită căruia o voce lirică să poată aborda roluri dramatice fără să-şi pericliteze echilibrul impostaţiei vocale. O voce lirică nu va deveni dramatică niciodată dar va putea să-şi însuşească tehnica accentelor şi expresivităţilor dramatice cu efecte artistice impresionante şi de mare succes dar pentru aceasta este nevoie de răbdare, înţelepciune şi extraordinar spirit orientativ în dozările dimensiunilor tuturor parametrilor vocali pentru realizarea tensiunii dintre contrastele adecvate.

002

Giacomo Lauri Volpi era o personalitate intelectuală mult prea complexă pentru tinerii începători care nici nu aveau curajul să se apropie de personalitatea sa; de aceea Maestrul lucra cu unii dintre artiştii în carieră iar dintre aceştia acela care i-a dat cea mai mare satisfacţie şi care a devenit şi un prieten foarte drag a fost Franco Corelli devenit peste ani şi el legendar precum venerabilul Maestru. Elena Cernei îmi povestea că Franco Corelli, de la New York, îi telefona foarte des şi chiar îi făcea anumite vocalize la telefon pentru ca să primească un anumit verdict de mare importanţă.

În ultima parte a vieţii, nemulţumit de anumite situaţii care se creaseră în Italia, se retrăsese lângă Valencia împreună cu soţia sa care era spaniolă de prin acele părţi. Totuşi în anul 1976 a venit la Busseto cu ocazia comemorării a trei sferturi de veac de la moartea lui Verdi. Lui Giacomo Lauri Volpi i se conferea şi o distincţie de merit care omagia calitatea sa excepţională de „tenor verdian”. Cu acea ocazie, în prezenţa a foarte mulţi artişti printre care Franco Corelli şi Carlo Bergonzi, după ce i se înmânase diploma şi medalia, după ce a mulţumit publicului, s-a oferit audiţia unei înregistrări cu marele tenor interpretând faimoasa „Di quella pira” din „Il Trovatore” de Verdi. Giacomo Lauri Volpi, la vârsta de 84 de ani, s-a ridicat în picioare şi a cântat peste propria imprimare cu o voce extraordinară şi cu acel do2 natural de piept impecabil. A urmat un uragan de aplauze cu toţii în picioare iar el, zâmbitor, triumfal, falnic şi, acelaşi timp, gentil. După ce aplauzele au încetat, a adresat publicului următoarele cuvinte: „Vă mulţumesc pentru entuziasmul dumneavoastră! Vă voi spune însă ceva care vă va pune pe gânduri. Aceste discuri LP, datorită unor anumite condiţii tehnice ale sistemului lor de lucru, rezultă cu un semiton mai sus. Deci acuta pe care v-am oferit-o nu era do natural ci do diez, un semiton mai sus!”. Lumea a izbucnit într-un nou uragan de aplauze. Aceste relatări le-am primit direct de la Carlo Bergonzi într-una din multele noastre convorbiri de-a lungul anilor.

001

Am dorit să omagiez memoria legendarului tenor Giacomo Lauri Volpi şi personalitatea sa intelectuală la treizeci şi cinci de ani de la plecarea de pe această lume. În urmă cu zece ani îl omagiam la Radio România Cultural cu o emisiune întreagă în cadrul amplului ciclu „Sub Soarele Italiei” realizat împreună cu distinsul redactor Mihaela Soare. Şi atunci ca şi acum, în Italia, nimeni nu a pomenit absolut nimic despre acest formidabil artist nici în Radio şi cu atât mai puţin în Televiziune sau în presă; nici măcar în revistele care se ocupă de muzica de operă şi simfonică. Noroc de tehnologia web graţie căreia pe Youtube şi pe Facebook, melomanii pasionaţi perpetuează memoria acestor mari artişti din trecutul de aur al Teatrului Liric.

Giacomo Lauri Volpi a fost un tenor, un artist, un muzician, un filosof, un psiholog, un umanist teolog, un înţelept a cărui lecţie eternă va continua să ne reveleze noi mistere şi chei ale vieţii. Îl port în suflet şi îl cinstesc la cea mai înaltă cotă afectivă, etică, morală şi spirituală.008

 

Dr. STEPHAN POEN

Doctor în Medicină şi în Muzicologie

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/03/Desktop1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/03/Desktop1-150x150.jpgsorina.goiaRecenziiajunsese să interpreteze cu răsunătoare triumfuri rolurile din „Il Trovatore”,GIACOMO LAURI VOLPI,Stephan Poen,Turandot” de Puccini,„Aida”,„Il Barbiere di Siviglia” de Rossini,„La Traviata” şi „Rigoletto” de Verdi,„Luisa Miller”,„Manon” de Massenet,„Otello” de Verdi
În cea de a şaptesprezecea zi a acestui martie, se împlinesc 35 de ani de la trecerea în Eternitatea Universală a Dimensiunii Divine a unuia dintre cei mai mari artişti lirici din istorie, GIACOMO LAURI VOLPI (Lanuvio, Italia 11 decembrie 1892 – Burjassot, Spania 17 martie 1979). Lauri Volpi a...