Reprogramarea pentru data de 1 martie a premierei cu Carmina Burana la Opera Naţională Română din Iaşi s-a dovedit o întâmplare fericită prin coincidenţa zilei Mărţişorului cu celebrarea vieţii şi a renaşterii din conţinutul cantatei lui Carl Orff. Compusă pe la mijlocul deceniului trei al secolului trecut, aceasta a fost concepută ca o lucrare ce urma să îmbine dansul, artele vizuale şi alte forme spectaculare. Deşi este totuşi, până în ziua de azi, cel mai adesea cântată în concert, a devenit în scurtă vreme o adevărată obsesie pentru coregrafi, numeroşi fiind cei care au abordat-o în Europa şi S.U.A., versiunea coregrafică din 1978 de la Minnesota Dance Theatre fiind creată în colaborare cu Orff însuşi.

La noi în ţară a fost montată de către Alexa Mezincescu la Opera Naţională din Bucureşti în 1996 şi Gigi Căciuleanu la Teatrul Naţional din Târgu Mureş în 2012. Cu trei decenii în urmă însă, Ioan Tugearu propunea o variantă „de buzunar” în cadrul seriei Artele plastice şi dansul de la Muzeul Naţional de Artă al României, care conţinea doar fragmente din Carmina Burana şi versuri ale unor poeţi medievali şi care îi avea în distribuţie, printre alţii, pe Beatrice Rancea, Claudiu Bleonţ şi…Ioan Tugearu. Şi iată că acesta din urmă revine asupra unei dragi încercări din tinereţe şi termină ce-a început, aducând publicului ieşean o versiune integrală, într-o realizare amplă care reflectă evoluţia şi maturitatea creatorului.

Ca şi atunci, dramaturgia e semnată de Liana Tugearu, specializată ca muzeolog în arta medievală şi autoare a numeroase librete de balet. Personajele imaginate de ea sunt în parte sugerate de text: Fortuna (Anca Andronache), Primăvara (Monica Ailiesei), Nava fără cârmă – numită în alte traduceri decât cea folosită aici, aparţinând Mariei Magdalena Anghelescu, Nava fără cârmaci – (Vlad Mărculescu), Lebăda (în fapt „lebădoiul” Yoshiki Kousaka, foarte apreciat de public), în parte inspirate din dansurile macabre, acele memento mori atât de tipic medievale: Moartea (Chisako Ota), Regele (Răzvan Vieriu), Omnia (Kotomi Hoshino).

Poetul-jongleur, actor costumat în bufon – raisonneur-ul medieval – deschide cortina pe un fond de sunete de vijelie şi furtună care prevestesc…Fortuna, celelalte secţiuni majore ale acestui imn închinat plăcerilor lumeşti fiind Primavera, In taberna şi Curtea dragostei. Într-o structură circulară, tot Fortuna are ultimul cuvânt, cortina se închide peste lume la un semn al ei.

În succesiunea celor două duzini de momente surprinde caracterul profan al cantatei, întruchiparea destinului printr-o zeitate antică şi lipsa referinţelor religioase, într-o epocă dominată la propriu de biserică şi de obscurantism. Şi totuşi, lumea medievală e una plină de viaţă, căci trăişte mereu sub spectrul Morţii, aşa că se bucură intens de fiecare anotimp, dând frâu liber pornirilor păgâne: dragostea trupească (şi dorinţa de eliberare de „lanţurile virginităţii”), petrecerea şi jocul.

La Iaşi am urmărit o variantă cu corul pe scenă, încadrând de pe gradene dansatorii. Deplasarea acestuia a vista (pe rotile, de către maşinişti costumaţi discret în călugări), ca şi cea a altor elemente de decor (o înaltă scară centrală, din vârful căreia Fortuna împărăţeşte lumea, având în contrapunct doar iubirea pământească din cântul sopranei, un podium pentru bariton etc.) marchează trecerile dintre cântece/poezii.

Sub raportul regiei, Ioan Tugearu construieşte un spectacol echilibrat, reuşind să armonizeze multiplele planuri ale orchestrei şi scenei. Interpreţii (dansatorii, soliştii vocali, actorul, corul mixt, corul de copii) nu se obstrucţionează vizual nici atunci când evoluează simultan. Corul are propria sa mişcare scenică şi implicare în acţiune, iar cântăreţii şi actorul sunt aproape tot timpul în mijlocul dansatorilor, dialogând cu ei.

Majoritatea coregrafiei cade în sarcina personajului colectiv – ansamblul – greu încercat de formaţiile frontale, în mişcări la unison, punctate de procedee coregrafice în general simple, alternând cu solouri, duete şi grupuri demi-solistice. Vocabularul dinamic se încadrează într-un stil personal demult conturat şi recognoscibil, cu asprimi ale unghiurilor sau moliciuni ale liniilor, cu variaţii şi contraste de viteză şi stare, solicitând plasticitatea corporală mai mult decât expresivitatea facială. Se dansează şi fără muzică (partiturii îi sunt adăugate sunete naturale – vânt, picături de apă) sau pe linişte, urmând doar ritmul interior. Coregrafia talonează atât muzica, speculându-i caracterul şi accentele, cât şi textele, fiind relativ ilustrativă şi recurgând uneori la gesturi grandilocvente.

Scenografia Vioricăi Petrovici contribuie la complexitatea montării, însoţind aproape descriptiv versurile. Fundalul e îmbrăcat în proiecţii (imagini naturale, gravuri sau tablouri, o mare roată zodiacală simbolizând roata vieţii), în faţa cărora coboară şi se ridică nişte panouri verticale care segmentează spaţiul în adâncime, permiţând totodată personajelor să se oglindească sau să apară multiplicate.

Dominanta cromatică e roşul, în combinaţie cu negru pentru cor – din care, pentru a sparge monotonia, câţiva membri au o ţinută uşor diferită (ceea ce dă senzaţia că nu toate costumele au fost gata la timp). Scenografa optează pentru corespondenţa clasică între tipologia personajului şi culoare (negru pentru Moarte, roşu pentru dragoste, alb pentru puritate etc.), cu o notă de originalitate pentru corul de copii – îngeraşi vernil cu aripi mari şi capuşoane roşii.

Recuzita e ingenioasă – ca să amintim doar furculiţele uriaşe translucide cu un fir de lumină în interior, care urmează să transforme într-un ospăţ Lebăda „aprig pârjolită” (dar încă albă!) sau oglinzile cu imaginea dorită imprimată pe faţa dinspre public. Detaliile fac din costume un amestec de istoric şi atemporal: coroane masive, rochii lungi şi ample – o adevărată provocare pentru coborâtul pe scară fără a putea vedea treptele! – sau fluide, dar şi tricouri scurte în degradé-uri pastel sau chiar bustul gol ori acoperit cu o reţea de curele la băieţi. Nu ştiu dacă şnurul roşu şi alb legat în jurul capului la fete, în ton cu Primavera din cantată şi de-afară, era doar pentru 1 martie, dar efectul a fost binevenit. Luminile sunt adesea întunecate sau piezişe, reflectând gravitatea temei şi a vremurilor, potenţate uneori de fum.

Cu toate că un spectator împătimit de dans e de regulă numai ochi, n-am putut să nu fiu şi urechi, apreciind modul cum dirijorul Ciprian Teodoraşcu de la Opera Naţională din Bucureşti a ţinut în mână acest conglomerat vocal-simfonic-coregrafic. Cât despre voci, pentru baritonul Iordache Basalic (de la aceeaşi Operă) partitura nu e o noutate, căci o cântă ca invitat permanent al Sălii Concertgebow din Amsterdam, aşa încât a copt-o în timp, cu un joc de scenă bogat, ţinând pasul cu dansatorii. Soprana Ana-Maria Donose este o prezenţă strălucitoare, dominând scena şi prin acutele prelungi, iar tânărul tenor Petru Pavel sună foarte promiţător în registrul liric.

La rândul său, Poetul-jongleur Cosmin Maxim (actor al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”) are un joc nuanţat, atrăgător, dar centrat mai mult pe efecte decât pe pătrunderea şi transmiterea de sensuri. Cu siguranţă niciunii nu aveau nevoie de lavaliere, întrucât nu exista pericolul acoperirii vocilor soliste de către cor/orchestră: sala are acustică bună şi e folosită ca atare atât pentru spectacolele de operă cât şi pentru cele de dramă. Corul (dirijat de Manuel Giugula) a fost curat, fără exagerări de volum, iar „Juniorii Operei” (pregătiţi de Raluca Zaharia) au cucerit prin vocile pure, de copii bine şcoliţi într-ale muzicii vocale.

La Opera ieşeană, nici că se putea o alegere repertorială mai bună pentru a marca venirea primăverii.

 

Vivia Săndulescu

 

 

 

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/03/Afis-Carmina-Burana-DE-PRIN-1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/03/Afis-Carmina-Burana-DE-PRIN-1-150x150.jpgRevista MuzicalaCronica
Reprogramarea pentru data de 1 martie a premierei cu Carmina Burana la Opera Naţională Română din Iaşi s-a dovedit o întâmplare fericită prin coincidenţa zilei Mărţişorului cu celebrarea vieţii şi a renaşterii din conţinutul cantatei lui Carl Orff. Compusă pe la mijlocul deceniului trei al secolului trecut, aceasta a...