De miercuri, 22 martie şi până duminica, 26 martie, la Opera Naţională Bucureşti a fost programată o serie de specatacole, care, prin distribuţiile anunţate, a suscitat un maxim de interes, atât pentru amatorii genului cât şi pentru specialişti: Traviata de Verdi, Boema de Puccini şi Evgheni Oneghin de Ceaikovski.

Atracţia pentru opus-ul verdian se polariza pe numele unei soprane coreene de rezonanţă mondială, Sumi Jo, ambasadoare de frunte a ţării sale la toate marile manifestări asiatice, cunoscută ca una dintre coloraturile care au scris „istorie”, încă din anii de la Metropolitan, în: Lucia, Gilda, Olympia sau Oscar. O carieră fără cusur, cu critici pozitive unanime, la care s-a adăugat şi rolul din Traviata în anul 2007, la Toulon.

Au trecut zece ani de atunci. Aşadar, ne-am aşteptat să auzim un glas memorabil şi să admirăm un personaj demn de o actriţă de film. Aproape nimic din toate acestea. O voce mică şi obosită, cu surprinzătoare fluctuaţii de impostaţie, un stil de cânt manierist, uşor hăulit, care, doar ici-colo, realiza şi rafinamentul cantabilităţii la care speram. Şi dacă în aria din actul I (unde e „câmpul” prielnic pentru o soprană lirică de coloratură) nu ne-a prea convins (chiar dacă am beneficiat de o supraacută), ce să mai vorbim de nuanţele dramatice din duetul cu Georgio Germont sau din înfruntarea cu Alfredo din actul al III-lea? Au lipsit cu desăvârşire. Personajul atât de complex al femeii Violetta Valery a avut o trăire scenică monotonă, de o răceală plictisitoare, explicabilă doar printr-o indispoziţie fizică sau o prea evidentă blazare. Deşi a trecut demult de 50 de ani, Sumi Jo putea să ne dăruiască şi nouă, românilor, ceva din vechea sa strălucire. Am plecat înaintea ultimului act şi cred că nu am pierdut nimic.

Sigur, după un asemenea şoc, te întrebi, cine hotărăşte venirea oaspeţilor în spectacolele bucureştene?!… Atracţia constă numai în renumele interpretului sau te mai interesezi şi de forma vocală a celui vizat?!…Cum să explicăm atunci alăturarea sopranei cu un tenor italian fără o „carte de vizită”, mai tânăr şi cu o carieră modestă, făcută mai mult prin teatrele de mâna a doua şi a treia în Europa centrală sau ţările nordice? Impresarul celor doi nu se gândeşte la credibilitatea cuplului de interpreţi?…

Valter Borin nu este lipsit de voce, dar nu ne-a dezvăluit-o frumos şi cu intenţii de frazare decentă decât în arie, ori pentru a cuceri asistenţa trebuie implicare continuă, omogenitate şi concentrare pe tot parcursul.

Distribuţia rolurilor principale a fost întregită de baritonul român Ştefan Ignat, un Georgio Germont pe care îl cunoaştem din alte spectacole, aflat în nota sa obişnuită, cu o sonoritate evidentă, uneori prea impulsivă, pe care sunt convinsă că o altă parteneră mai expresivă l-ar fi stimulat în rafinarea nuanţelor, într-o linie mai blândă.

Nu ştiu de ce mă ambiţionez să cred că, sub bagheta lui Marcello Mottadelli, orchestra va suna din ce în ce mai bine, dar, nici acum n-a fost aşa. Aproape întregul act I a avut aspectul unei fanfare. În foarte puţine momente am auzit un tutti de nivelul primei scene lirice a ţării, iar rateurile unor atacuri la suflători, nesincronizările la viori, micile „murdării” la alte instrumente s-au strecurat destul de des.

Doar Corul (pregătit de Daniel Jinga) a avut o evoluţie onorabilă şi constantă, deşi a existat un sesizabil decalaj între scenă şi fosă, la celebrele pagini de ansamblu din actul al III-lea.

In alte roluri: Sidonia Nica (Flora), Cristina Eremia (Anina), Daniel Pop (Baronul), Valentin Racoveanu (Gastone), Daniel Filipescu (Marchizul), Iustinian Zetea (Doctorul), Narcis Brebeanu (Giuseppe), Alin Mânzat (Comisionarul), Adrian Ionescu (Servitorul).

 

Un spectacol de o cu totul altă factură părea să fie Boema de sâmbătă, 25 martie. O seară a tinereţii şi a emoţiilor debuturilor, în aproape toate rolurile. Nici acum n-a fost să fie aşa, deoarece, în locul tenorului Alin Stoica (pentru care venise o mare parte a publicului) a fost Liviu Indricău, fără o explicaţie din partea Operei. Regretul a fost cu atât mai mare, cu cât s-a aflat că nu o indispoziţie de sănătate a fost cauza acestei înlocuiri. Personal, nu admit în niciun fel interpreţii care nu cunosc bine partitura, dar, într-o distribuţie formată numai din „începători” în „meserie”, poate că puţină indulgenţă, puţină încredere în toţi, nu stricau. Altfel, severitatea în respectarea notelor scrise de Puccini a ştirbit unitatea vocală a serii.

Boema a fost o seară a fetelor. Ambele la fel de bune.

Bianca Mărgean posedă un glas ductil şi cald, condus cu linişte şi stăpânire a mijloacelor tehnice, într-un cânt ce respectă tradiţia şi stilul, dar care poate fi mult mai colorat în nuanţarea sentimentală, mai ales în aria din actul al III-lea şi în scena cu Rodolfo din finalul operei. Este o Mimi un pic prea rece şi zâmbitoare pentru un public care trebuie să creadă în suferinţa şi destinul ei implacabil. Cu aspectul său plăcut, cu o voce sigură şi cu o asemenea stabilitate scenică, Bianca Mărgean poate să-şi îmbogăţescă şi redarea unor trăiri actoriceşti de femeie fragilă şi vulnerabilă.

În rolul Musetta, debutul Veronicăi Anuşca a fost o surpriză unanimă, deşi cei care au văzut-o declară că şi Lucia sa a fost o reuşită. Bravo!… Este o fată ambiţioasă, dăruită cu o siluetă de invidiat şi cu o voce egală, de sus până jos, îmbrăcată în armonice plăcute, fără eforturi şi stridenţe. Aria de la Momus a fost construită cu inteligenţă şi instinct, iar diminuendo din final a făcut o bună impresie.

Partenerul său a fost Daniel Pop, un bariton pe care l-am remarcat încă de la debutul în Don Giovanni, chiar şi în rolul secundar al Baronului din Traviata.
Este un timbru care îţi atrage atenţia, fapt dovedit şi în rolul Marcello din Boema, dar, parcă i-a lipsit ceva. Dacă în registrul înalt vocea se proiecta luminos, în mediu şi grav nu se prea distingeau cuvintele, apărea o oarecare „pâclă”, iar alăturarea cu stilul atât de impulsiv al tenorului i-a dezavantajat pe amândoi. Daniel Pop rămâne însă un tânăr de viitor, iar celebrele sale fraze „Gioventu mi… tu non sei morta” din actul secund, au survolat ansamblul, cu toată încărcătura dramatică cerută de momentul acţiunii.

Pe Liviu Indricău îl ştim deja. Un glas (mult prea) sonor, cu o repartizare a „metalului” fluctuantă, inegală, cu intenţii lăudabile, dar cu o finalitate care nu asigură liniştea spectatorului. Captivat numai de asigurarea unui linii corecte, cu toate notele, tenorul pierde din vedere personajul, relaţia cu partenerii, firescul unui joc credibil. Este prea multă încrâncenare pentru redarea muzicii, în defavoarea celorlalte aspecte solicitate de o evoluţie scenică. Un sfătuitor corect şi binevoitor ar putea reface calităţile acestui tânăr, la nivelul începutului său promiţător.

Conform celor scrise în programul de sală, în rolurile Schaunard şi Colline am ascultat doi tineri solişti care fac parte din cor: Dan Indricău şi Filip Panait. Felicitări pentru cei care au hotărât achiziţionarea acestor voci proaspete, cu frumoase perspective, chiar dacă ele se pierd într-un asemenea colectiv.
Cunoscuta arie a „paltonului” în interpretarea lui Filip Panait ar fi câştigat şi mai multe aplauze dacă ar fi fost şi trăită, nu numai cântată.

Egal cu el însuşi rămâne în cele două roluri de compoziţie (Benoit şi Alcindoro) basul Mihnea Lamatic. Au mai interpretat: Adrian Ionescu (Vameşul) şi Constantin Negru (Parpignol).

In evoluţia corului (pregătit cu rigoare de neuitatul Stelian Olariu), nu atenţionez decât asupra lipsei de coordonare la intrarea grupurilor de bărbaţi şi femei, de la Bariera Parisului, din actul al III-lea.

Cum spuneam, a fost o seară plină de emoţia nenumăratelor debuturi, în care s-au simţit şi ezitări, replici uitate sau improvizate, dar incontestabilă rămâne stricteţea plină de temperament a baghetei dirijorale. Tiberiu Soare ştie ce vrea, chiar dacă uneori tempii săi nu coincid cu ceea ce ştim de la alţi maeştrii sau din înregistrări. Nici el nu poate tempera intensitatea orchestrei, nu reuşeşte să diversifice prea mult universul lirismului puccinian, dar are o concepţie clară, personală, de adevărat creator muzical.

 

Opera Evgheni Oneghin de duminică, 26 martie a fost fără…Oneghin, deoarece baritonul rus Dmitry Lavrov parcă nici nu ar fi existat. O voce micuţă, pâsloasă, fără pic de glanţ, un personaj fără farmec, cu o mişcare scenică de neobservat, ceea ce a făcut ca după arie să nu primescă deloc aplauze. Părea pierdut într-un univers total străin, deşi în CV-ul său scrie că Oneghin este rolul de mare succes, în care a fost dirijat chiar şi de Valery Gergiev. Faptul că a absolvit Conservatorul de la Sankt Petersburg în 2010, deci este destul de tânăr (deşi nu pare), şi că încă nu are un palmares notabil, nu explică cine şi de ce hotărăşte asemenea distribuţii la Bucureşti?

Noroc că „balanţa” oaspeţilor din străinătate a fost echilibrată de conaţionalul lui Dmitry Lavrov, tenorul Andrej Dunaev, un adevărat timbru de Lenski, cu o tentă umbroasă, de pădure siberiană, egală şi la fel de prezentă pe toată întinderea, cu o vocalitate mlădioasă, frumos exprimată în accentele pasiunii sau pianissimele resemnării. Aria „Kuda, kuda?”, în tălmăcirea sa, ne va rămâne în memorie multă vreme.

Seara a fost dominată de Tatiana Lisnic, acestă interpretă serioasă, inteligentă, mereu la înălţime, egală cu ea însăşi, care ştie în toate detaliile muzica, stilul, textul şi sensul lui dramatic. Fraza e bine susţinută, vocea se bolteşte rotund şi generos, cu drămuirea necesară, dar mereu convingătoare.
Sigur că Tatiana ei nu mai poate avea inocenţa adolescentei îndrăgostită fulgerător de un oaspete fermecător şi blazat, dar câtă forţă şi stăpânire capătă în cânt şi joc Tatiana Lisnic, în calitate de femeie matură şi soţie devotată. Păcat că, aşa cum spuneam, n-a avut în Dmitry Lavrov un partener pe măsura genialei tensiuni afective din duetul final. Cu ce suflet răscolit am fi plecat acasă!

Oana Andra a fost un personaj (Olga) credibil prin dezinvoltură scenică, în timp ce basul Horia Sandu (Gremin) a impresionat printr-o arie construită cu grijă şi diversitate de la o strofă la alta, într-o interpretare îmbrăcată în căldura unei iubiri delicate.

Lăudabile au fost şi evoluţiile tuturor celorlalţi interpreţi de pe afiş: Sorana Negrea (Larina), Andreea Iftimescu (Filipievna), Valentin Racoveanu (Triquet), Dan Indricău (Zaretski şi Căpitanul).

Mai mult decât la alţi compozitori lirici, eşafodajul operei Evgheni Oneghin se bazează pe cor şi orchestră. Ce frumuseţe de muzică a dedicat Ceaikovski acestor compartimente în: Corul Ţăranilor şi Secerătoarelor, în Balul Larinilor sau în Poloneza şi Ecoseza de la Recepţia din casa lui Gremin.

În legătură cu asta, lucrurile trebuie puţin diferenţiate, deoarece, dacă la prestaţia Corului (pregătit de regretatul Maestru Stelian Olariu) aproape că nu am ce reproşa, fiind permanent conectat la parametrii optimi de sincronizare, omogenitate, pronunţie şi nuanţare, Orchestra (sub bagheta lui Iurie Florea) a cântat la fel de tare ca de obicei şi fără participare expresivă. Ce poezie s-ar fi creat în dialogul soprană-orchestră la aria Tatianei, de exemplu, sau ce introducere sugestivă ar fi existat la Balul de la Larin, dacă se cânta cu mai multă atenţie la respectarea notelor şi intrărilor!… Orice înregistrare a acestui colectiv dovedeşte adevărul şi faptul că lucrurile se pot ameliora cu o mai pronunţată disciplină şi conştiinţă profesională.

Aşteptăm premiera operei Bal mascat de Verdi. Oare, ce surprize vom mai avea?!…

 

Luminiţa Constantinescu

 

 

 

 

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/03/17425978_818755771615632_2313916646388569146_n.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/03/17425978_818755771615632_2313916646388569146_n-150x150.jpgRevista MuzicalaCronica
De miercuri, 22 martie şi până duminica, 26 martie, la Opera Naţională Bucureşti a fost programată o serie de specatacole, care, prin distribuţiile anunţate, a suscitat un maxim de interes, atât pentru amatorii genului cât şi pentru specialişti: Traviata de Verdi, Boema de Puccini şi Evgheni Oneghin de Ceaikovski. Atracţia...