Era considerată: un cristal de baccara; magiciana virtuozităţilor belcantiste în registrul de coloratură; interpreta care înrobea prin puterea inteligenţei…

 

Inceput la 2 aprilie 1923 şi sfârşit înainte de Crăciunul anului 1992, destinul Iolandei Victoria Mărculescu a urmat o linie spectaculoasă şi, uneori, neaşteptată.

A fost unica fiică a familiei avocatului Victor Mărculescu din Bucureşti. Incă din timpul Şcolii Generale manifestă un talent precoce de cântăreaţă, balerină şi poetă. Pe la 17 ani, domnişoara Angela  Missir (prima profesoară de canto) o considera – deja –  o potenţială soprană de coloratură. Însă familia hotărăşte însă urmeze Facultatea de Drept, pe care o părăseşte după numai doi ani şi debutează într-un concert cameral, la sala Dalles. Este înscrisă la Academia Regală de Muzică, la clasa lui Constantin Stroescu, pe care îl cucereşte definitiv, mai ales prin cunoaşterea limbii şi culturii franceze. Intre anii 1946 şi 1950, face parte din Corul Radiodifuziunii, avându-i colegi pe: Elisabeta Carţiş, Cornelia Gavrilescu, Mircea Lazăr, Ioana Nicola, Zenaida Pally, Emilia Petrescu, David Ohanesian şi alţii. In 1949 este angajată la Operă, unde debutează în micuţul rol al Xeniei din Boris Godunov de Mussorgski.

 

S-a considerat întotodeauna o soprană lirică cu agilitate şi potenţial în supraacut, dar a abordat numai roluri potrivite, fără vătămări, cum spunea ea. Aşadar, a excelat în: Norina, Rosina, Lauretta, Lakme, Gilda, Ziţa, Susanna, Konstanze, Despina, Nanetta, Motanul Încălţat, Lisetta din Amorul doctor de Pascal Bentoiu sau Luisa din Logodna într-o mânăstire de Prokofiev.Deşi fusese în numeroase turnee peste hotare, ca ambasadoare a artei lirice romaâneşti, în mod surprinzător, în anul 1962 este transferată la Institutul Pedagogic şi apoi la Conservatorul din Bucureşti. Era adorată de public în: operă, operetă, lied, muzică vocal-simfonică, romanţe, chiar şi melodii de muzică uşoară, pe care le cânta în română, franceză, rusă, germană, spaniolă şi italiană.

Temătoare de ceea ce i-ar fi putut înscena Securitatea, cu care refuzase să colaboreze, dar care o şantaja (pentru aducerea în ţară, de la Viena, a unor inofensive documente religioase pentru mătuşa sa), se hotărăşte să înceapă o nouă viaţa, alături de soţul său, violonistul Alexandru Stern şi mama acestuia. Era în anul 1968. După câteva încercări nereuşite de a se stabili la Viena sau în Germania, pleacă în America, mai întâi la Chicago apoi la Milwaukee, statul Wiskonsin. Vertiginos şi constant, statutul său de profesionistă în cânt şi pedagogie o situează acolo unde îi era locul, adică în elita muzicienilor Universităţii din acel oraş.

 

  • Am plecat numai cu două geamantane, cu vioara soţului meu şi cu tot ce aveam „în minte”. Ca să obţin postul din Milwaukee am cântat în germană, franceză, engleză şi română. Foarte circumspecţi, cei de acolo, m-au angajat numai pentru un semestru, avându-mă permanent sub observaţie. În final, probabil că m-au plăcut, pentru că de atunci au trecut 22 de ani şi sunt în continuare, la aceeaşi Universitate. Acum doi ani m-au sărbătorit şi mi-au dat o diplomă specială pentru 20 de ani de muncă.
  • La ce ţineţi cel mai mult la clasa dv. de canto?
  • Depinde de categoria cu care ai de-a face. La un începător, insist pe respiraţie, apoi vin vocalizele, cu vocale şi combinaţii de silabe diferite, de la elev la elev. Se trece apoi la piese uşoare, cu expresia potrivită de culoare, tempo, nuanţe. La cei avansaţi mă concentrez pe: frazare, legato, dicţie, nuanţare interioară. Se spune că, sunt un fel de…doctor, îmi dau seama imediat de ce are nevoie tânărul din faţa mea. Oricum, mai repede faci carieră cu un glas obişnuit, dar pe care îl înnobilezi prin cultură de specialitate, inteligenţă şi tehnică, decât cu unul frumos, dar plicticos.(Interviu pentru TVR, anul 1991)

 

După 23 de ani, în anul 1991, Iolanda Mărculescu este solicitată să facă parte din juriul Concursului Internaţional G. Enescu şi revine, cu mari emoţii în Romania. Avea 68 de ani. Este momentul marei mele întâlniri cu aceea care, peste un an, va dispărea definitiv dintre noi, ca urmare a unei boli necruţătoare ce debutase în 1984.

 

Mi-aduc aminte şi acum de sfiala cu care am abordat-o în holul Hotelului Bucureşti, în vederea realizării unei emisiuni de televiziune. Auzisem de la colega mea, regizoarea Marianti Banu, de faima acestei soprane, îi vizionasem documentele rămase în filmotecă şi mă aşteptam la o altfel de tratare. Zâmbetul cald, îmbrăţişarea spontană şi acceptul imediat: Da, draga mea, plăcerea va fi şi de partea mea… Mă bucur că nu m-aţi uitat! a spulberat toate temerile mele. Rar am întâlnit un om atât de amabil la o colaborare cu o echipă de televiziune, la care orice mic amănunt implică repetarea cadrului. Aşa se face că floarea cu care o întâmpinam în faţa Conservatorului a fost oferită de vreo trei ori până când a întrunit acceptul operatorului. Apoi, a mai fost nevoie să cânte de două ori şi piesa lui Marţian Negrea, pentru că, tocmai atunci, pe culoare, s-a trezit cineva să ţipe.

 

Trei ani mai târziu, am fost în casa Doamnei Mărculescu din America, în vederea realizării unui film documentar care, din diverse motive, nu s-a mai realizat. Păcat!…

Cea care i-a continuat pe aceleaşi coordonate de profesionalism şi demnitate (cariera şi viaţa), dedicându-i material o bursă (pentru un tânăr interpret), devenindu-i şi cea mai reprezentativă urmaşă –  este profesoara şi interpreta Georgeta Stoleriu.

 

În anul 2013, Ileana Ursu a lansat la Editura Muzicală o carte cuprinzătoare, o adevărată epopee despre Iolanda Mărculescu, intitulată Diva Imperiului Muzicii. Autoarea a avut atâta respect pentru subiect, încât nu se lansează în prea multe aprecieri despre femeia Iolanda Mărculescu. Aflăm numai că: era o apariţie cuceritoare, fără a fi propriu-zis o frumuseţe, că degaja, prin întrega sa atitudine, modestie, căldură, agilitate, inteligenţă, naturaleţe şi un strop de preţiozitate, cât să-i stea bine unei foarte feminine vedete. Nici din puţinele interviuri citate nu o descoperim mai mult pe femeia şi soţia Iolanda Mărculescu. Asta pentru că artista a avut întotdeauna o decenţă şi o discreţie remarcabile.

 

Iolandei Mărculescu!…O voce de care te îndrăgosteai pe loc, rămasă în istorie într-o ecuaţie cu trei termeni: tenacitate, demnitate şi prestigiu.

Ar fi avut anul acesta 94 de ani.

 

 

 Luminiţa Constantinescu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/04/Marculescu-Yolanda-01.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/04/Marculescu-Yolanda-01-150x150.jpgRevista MuzicalaRecenzii
Era considerată: un cristal de baccara; magiciana virtuozităţilor belcantiste în registrul de coloratură; interpreta care înrobea prin puterea inteligenţei...   Inceput la 2 aprilie 1923 şi sfârşit înainte de Crăciunul anului 1992, destinul Iolandei Victoria Mărculescu a urmat o linie spectaculoasă şi, uneori, neaşteptată. A fost unica fiică a familiei avocatului Victor...