Înainte de toate, concertul de vineri 7 aprilie, de la Sala Radio, a avut măreţie, grandoare, arhitectură înălţătoare.

 

În concepţia dirijorului francez Julien Salemkour, Requiemul verdian este o construcţie ce trebuia să ţintească înâlţimea cerului, orizontul necuprinderii. Sonorităţile concepute sub bagheta acestui apreciat maestru, şcolit la Hanovra şi Salzburg, perfecţionat ca asistent al lui Daniel Barenboim şi afirmat deja la Metropolitan, Scala, Semperoper (Dresda), dar mai ales la Staatsoper (Berlin, unde a dirijat peste 200 de spectacole), trebuiau să ne copleşească. Şi aşa a fost.

 

De la dispunerea atipică a orchestrei pe podium şi plasarea celor trei trompete în lojă până la efectivul amplificat al corului şi instrumentiştilor, am simţit o concepţie dedicată mai ales reliefării dinamicii contrastante a dramaturgiei acestei geniale partituri. Asta nu înseamnă că Julien Salemkour n-a obţinut şi tonuri mai intime, confesive, de reculegere. Dar, aşa cum spuneam, Requiemul său a avut, cu predilecţie, o boltire de catedrală  (şi nu una în curbe rotunjite, cu vitralii unitare în cromatică şi transparenţă), ci mai mult în unghiuri ascuţite, ţâşnitoare, şocante, asemenea surprinzătoarei faţade a celebrei basilici Sagrada Familia a neoclasicului Antoni Gaudi. „Absidele” muzicale s-au realizat eficient şi sugestiv, cu o cunoaştere perfectă a partiturii pe dinafară, cu gesturi dirijorale simple, într-o mişcare aproape simetrică a ambelor braţe.

 

Orchestra Naţională şi Corul Academic Radio (pregătit de Ciprian Ţuţu) au fost într-o apreciabilă formă, însoţindu-şi conducătorul cu implicare şi acurateţe profesională, în ritmuri viguroase şi contraste emoţionale răscolitoare (Tuba mirum), într-o autentică atmosferă opresivă (Rex tremendae), cu altitudine interpretativă în Dies irae şi Sanctus.

 

Bucuria unei seri sacrale, dar atât de pământene prin redare, s-a împlint şi prin participarea solistică a celor patru voci: Irina Iordăchescu, Aura Twarowska, Cosmin Ifrim şi Marius Boloş. Le-a stat bine împreună, au fost siguri pe ceea ce aveau de făcut, au cântat cât au putut de frumos, fiecare cu timbrul şi pregătirea sa tehnică.

 

Un cvartet de apreciat, în care basul Marius Boloş a surprins plăcut auditoriul, mai ales în frazele calde, cu o evlavioasă simţire expresivă (Confutatis), iar tenorul Cosmin Ifrim printr-o vocalitate incontestabilă, adaptată cu aplomb genului vocal-simfonic, cu un parcurs mereu luminos şi consistent (Ingemisco).

 

Pe Aura Twrowska am auzit-o mult mai rar şi de aceea, poate, am avut revelaţia unui glas proaspăt, fără „bariere”de ambitus, cu avânturi sigure în înălţime, unde sună cel mai bine. Cunoaşte în profunzime rolul, pronunţă cu grijă cuvintele, controlează cu ştiinţă sfârşiturile arcurilor melodice.

 

Şi dacă în „coloana” duetului format din culorile de mezzo cu soprană (Recordare şi Agnus Dei), Aura Twarovska a fost drapajul unei dantele irizate, atunci, Irina Iordăchescu a completat fericit înveşmântarea cu o mătase aurie, de mantie regală. Are un simţ al proporţiilor efectelor tehnice de bijutier cu multă experienţă. Cu un autocontrol remarcabil şi o permanentă dedublare, construieşte fiecare detaliu sonor în curbe romantice, mai voluptuos sau cu atacuri moi şi acute transcedentale, dar în permanenţă cu căldură. O adevărată maestră, care iubeşte scena, care şi-a păstrat luminozitatea, într-o partitură cu infinite „puncte nevralgice”, acumulate mai ales în ultima sa secvenţă „Libera me”, când întregul ansamblu este deja obosit.

 

În concluzie, un Requiem verdian ca un templu al muzicii, în care am pătruns cu smerenie, la o slujbă oficiată cu dăruire şi talent.

.

 

 

 

Luminiţa Constantinescu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/04/Concert-Orchestra-Națională-Radio-7-aprilie-Sala-Radio-500x383.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/04/Concert-Orchestra-Națională-Radio-7-aprilie-Sala-Radio-500x383-150x150.jpgRevista MuzicalaCronica
Înainte de toate, concertul de vineri 7 aprilie, de la Sala Radio, a avut măreţie, grandoare, arhitectură înălţătoare.   În concepţia dirijorului francez Julien Salemkour, Requiemul verdian este o construcţie ce trebuia să ţintească înâlţimea cerului, orizontul necuprinderii. Sonorităţile concepute sub bagheta acestui apreciat maestru, şcolit la Hanovra şi Salzburg, perfecţionat ca...