Ne era dor de acest opus verdian. Dincolo de inconsistenţele libretului şi de fluctuaţia mutării acţiunii dintr-un loc în altul (Suedia şi Boston), partitura are pagini de o genială frumuseţe melodică. Plasarea ei ca premieră a acestei stagiuni pe prima noastră scenă lirică a picat cum nu se poate mai nimerit.

 

Schimbarea esenţială pe care a adus-o renumitul regizor german Grischa Asagaroff (cu o activitate de peste un deceniu la Zurich, de ex.), faţă de tradiţie, este mutarea acţiunii în anii 1930, undeva în lume, adică o poveste, care (conform propriilor sale afirmaţii), „transcende timpurile şi locurile”.

Pentru asta, s-a conceput un decor minimalist, format dintr-o ramă, în care sunt plasate câteva simboluri ce sugerează fie timpul (un ceas zodiacal ale cărui limbi arată ora trezirii lui Riccardo sau momentul adunării la Ulrica), fie un ochi magic (la previziunea vrăjitoarei), siluete de copaci (la scena spânzuraţilor) sau un drapaj de catifea şi lampadare geometrice (la tabloul Balului mascat). Totul este simetric şi din economie.

              

În interioare, aproape nu există mobilier. Scenograful italian Luigi Perego a plasat doar ici-colo: o masă, o canapea, un soclu cu bustul lui Riccardo (oribil), un pupitru, o pantă sau oglinzi. Luminile compatriotului său Gigi Saccomandi au încercat să sublinieze această austeritate scenică prin uniformitate difuză fundal-faţă, de culoare albăstruie.

 

În schimb, costumele aceluiaşi Gigi Saccomandi (în tabloul de la Ulrica sau în scena petrecerii finale) au excelat prin varietatea elementelor sclipicioase, (poleială şi paiete) în toate culorile, dar mai ales…mov, prăzuliu, roşu sau fraise electric, şi asta, la pelerina Ulricăi, la ţinutele dansatoarelor (costume jumate femeie, jumate bărbat), corului sau micuţei orchestre plasată pe scenă. E aşa o abundenţă de culoare stridentă (dispusă în: raze, puncte, buline mari şi mici, romburi, spirale şi arabescuri, pe coifuri, ochelari, pelerine, redingote, veste, turbane), încât te dor ochii. Nu pot să cred că cineva îşi poate imagina astfel, bogăţia şi fastul unei serate la o reşedinţă de guvernator. Extravaganţa orbitoare şi ieftină se apropie de kitsch. In restul timpului, ţinute obişnuite: vestoane, redingote, fracuri, costume de vânătoare, fulgarine, rochii midi de început de secol, şaluri.

 

Relaţiile între personaje sunt reci, de convenienţă, nu există efuziuni nici măcar la celebrul duet de dragoste, încât uneori, plasarea la distanţă a soliştilor chiar în pagini romantice, dă aspectul unui oratoriu costumat. Singurul moment mai animat aparţine coregrafului Renato Zanella, care prin mişcarea elegantă, în paşi de menuet, a balerinilor, prin unduirile corului, a reuşit să confere o notă festivă unui bal ce ar fi putut fi total compromis. Notabilă este şi plasarea micuţei orchestre în mijlocul oaspeţilor, care nu numai că …a dat bine, dar a şi cântat foarte curat.

 

Orchestra din fosă a fost mult mai „adunată” ca altădată, cu atacuri mai îngrijite şi mai multă omogenitate în pasajele de tutti. S-au mai strecurat însă şi neglijenţe interpretative  (flagrante au fost trompetele la scena „conjuraţiei”) sau decalajele fosă-scenă (la intrarea tenorului, în duetul Amelia-Riccardo sau în aria Pajului). Bagheta dirijorului Marcello Mottadelli a avut siguranţă şi amplitudine, urmărind înainte de toate, arhitectura dramatică în plan orchestral, cu mai puţină atenţie în menajarea soliştilor şi corului (excelent pregătit de Daniel Jinga), uneori cu o dinamică mult mai accelerată faţă de alte variante tradiţionale.

 

Incep consemnarea solistică a spectacolului cu baritonul Lucian Petrean, deoarece, pentru mine, el a fost revelaţia serii, prin felul în care şi-a înnobilat cântul. Am simţit aproape în fiecare notă redată, grija pentru frumos şi expresiv, au existat impulsuri tensionale, dar nu erau incisive, brutale, veneau din trăirea scenică a unui personaj cu o oarecare nobleţe. Linia frazării s-a construit liniştit, fără încrâncenare şi exces, cu o remarcabilă dicţie, iar glasul sună bine peste tot, bărbătesc şi amplu. Mai multă atenţie acum, la ţinuta corpului, la mers şi la eliminarea obiceiului de „a te trage de nas” înainte de acută, cu faţa la public.

 


Mi-a făcut plăcere şi prestaţia Lilianei Mattei Ciucă, o voce de mezzo-soprană mult mai lirică decât ceea ce ştim de obicei, în scena Invocaţiei Ulricăi. Este însă convingătoare, cu penetranţă pe întregul ambitus, cu acute rotunde şi luminoase, fără îngroşări pe mediu şi grav. Respiraţia bine stăpânită i-a permis şi o nuanţată paletă emoţională.

 

Fără îndoială, tenorul italian Dario di Vetri este un băiat frumos şi are un glas unitar, pe care îl stăpâneşte şi-l conduce fără frică peste tot, deşi uneori, puţin sub ton sau cu o emisie mai strânsă. Prestaţia lui dezinvoltă poate fi însă mult îmbogăţită la rafinamentul stilistic şi la trăirea afectivă, printr-un joc actoricesc mai cald, mai implicat.

 

Ce aş putea să spun despre soprana slovacă Andrea Dankova (care face carieră prin teatrele din: Treviso, Lyon, Madrid, Bologna, San Francisco, Ravenna , Lisabona)?!…Rolul nu este pentru ea, nu-i face faţă în niciun fel. Glasul se aude mai mult pe acut (şi aici oarecum strident), în timp ce pe mijloc şi în grav se vătuieşte până la dispariţie, iar intonaţia este incertă. E frumuşică, dar pare rece şi atentă numai la evoluţia vocală. Poate a avut o zi nefastă.

 

Ramona Păun a fost un Paj cuminte, mai mult un soldăţel copilăros, decât un însoţitor de Guvernator. De aceea poate, şi cântul său s-a încadrat mai mult în zona naivităţii şăgalnice, cu sonorităţi acoperite de orchestră, mai prezente şi perlate doar în aria din final.

 

Dacă în alte distribuţii bucureştene ale operei Bal mascat eram familiarizaţi cu voci mult mai grave în rolurile Samuel şi Tom, Iustinian Zetea şi Filip Panait ne-au convins printr-o abordare oarecum lirică, implicată şi serioasă, demonstrând publicului că baza valorică au format-o, şi acum, soliştii români. Lor li s-au adăugat: Radu Ion (Silvano), Ciprian Pahonea (Primul Judecător), Constantin Negru (Servitorul).

 

Luminiţa Constantinescu

 

 

 

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/04/BPS_4351-1024x684.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/04/BPS_4351-150x150.jpgRevista MuzicalaCronica
Ne era dor de acest opus verdian. Dincolo de inconsistenţele libretului şi de fluctuaţia mutării acţiunii dintr-un loc în altul (Suedia şi Boston), partitura are pagini de o genială frumuseţe melodică. Plasarea ei ca premieră a acestei stagiuni pe prima noastră scenă lirică a picat cum nu se poate...