Reluarea unui titlu din repertoriul verdian într-o nouă producție constituie un eveniment artistic așteptat și dorit de melomani.

Opera „Bal mascat” este o lucrare generoasă a lui Verdi, bogată în arii, duete și coruri cunoscute, este plină de melodicitate, are dramatism al situațiilor dintre personajele libretului.

Întorcându-mă cu o nostalgie a vârstei care-mi permite să evoc spectacole la care am participat cu 50 de ani în urmă, mi se pare onest să reamintesc un moment important – premiera din data de 14 noiembrie 1963 a spectacolului pe scena Operei Române, în regia de neuitat a maestrului Jean Rânzescu, în decorurile Paulei Brâncoveanu și sub conducerea corală a lui Stelian Olariu. La premieră au cântat Octavian Naghiu (Riccardo), Elena Dima-Toroiman (Amelia), Octav Enigărescu (Renato), Elena Cernei (Ulrica), Matilda Onofrei (Oscar), Valentin Loghin (Samuel), Ioan Hvorov (Tom). Ulterior, în următoarele spectacole ale stagiunilor au evoluat: Cornel Stavru, Ludovic Spiess, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, David Ohanesian, Vera Rudeanu, Mariana Stoica, Elena Popa-Rădulescu, Mihaela Botez, Zenaida Pally, Iulia Buciuceanu, Lela Cincu, și alții.

În 1983,Vasile Calomfirescu reia spectacolul, pornind de la proiectul initial, avându-l are la pupitru orchestral pe Cornel Trăilescu, soliști fiind Constantin Ene, Nicolae Urziceanu, Cornelia Pop, Rodica Mitrică, Elena Grigorescu, Nicolae Constantinescu, Valetin Loghin și Ioan Hvorov.

În 2012 se prezintă o nouă coproducție cu Opera din Sofia, în regia lui Plamen Kartalov, avându-i ca soliști pe Daniel Magdal, Iordache Basalic, Radostina Nikolaeva, Andrada Roșu, Ioana Mitu, Horia Sandu și Iustinian Zetea.

Producția de acum aparține regizorului german Grischa Asagaroff, în scenografia lui Luigi Perego, din Italia, lumini: Gigi Saccomandi și coregrafia Renato Zanella, iar maestru de cor: Daniel Jinga.

CV-ul lui Grischa Asagaroff  îl prezintă ca pe un regizor mai în vârstă, cu o bogată experiență a teatrului liric, mulți ani Director Artistic al Operei din Zürich și un cunoscut colaborator al marelui regizor Jean-Pierre Ponnelle. De altfel, el a repus în scenă multe dintre spectacolele acestuia. Colaborarea sa cu scenograful Luigi Perego este evidentă. Cei doi și-au propus să strămute lucrarea din Bostonul secolului XVII, în anii 1930, fără a o localiza undeva.

După opinia noastră, spectacolul său stă în picioare, este chiar cuminte conceptual, se păstrează foarte bine esența și relațiile dintre personaje, dar și libretul. Din punctul meu de vedere, gândindu-ne la ce propuneri regizorale de-a dreptul hilare și depărtate de libret se întâlnesc astăzi în lume, acest spectacol este unul corect în care soliștii au fost lăsați să se preocupe de latura vocalității. Nu are multe găselnițe regizorale, unele dintre ele mi-au plăcut (de pildă, jocul cu pardesiul lui Riccardo batjocorit de conspiratori). Scenografia este minimalistă, nu este un spectacol încărcat cu decoruri grele, somptuoase, sunt doar elemente funcționale: o masă, care poate deveni și sanctuarul vrăjilor Ulricăi, un bust al lui Riccardo (exagerat și neînțeles de mare), un ceas al timpului care ne precizează pleonastic ora de întâlnire la Ulrica ce se transformă într-un cerc cu ochiul magic al destinului (în tabloul Ulrica). Totul se desfășoară printre coloane laterale, sobre. Din punct de vedere scenografic, tabloul spânzurătorii mi se pare cel mai frumos realizat. Pe fundal se profilează o pădure stranie, iar în scenă pătrunde o ceață misterioasă care amplifică atmosfera magică pe fundal apărând simbolic spectrul Ulricăi. I-aș putea reproșa regizorului faptul că nu a lucrat teatral cu corul bărbătesc, mai ales în tabloul I, coriștii fiind încolonați pe rânduri și foarte statici ca prezență. De asemenea, nici cei doi conspiratori nu se detașează de restul corului bărbătesc, par șterși dramaturgic.

Cu toate acestea, acțiunea se derulează logic și nu deranjează cu nimic desfășurarea libretului. Costumele sunt adecvate și în stilul epocii anilor 1930. Din păcate, într-un spectacol atât de corect și bine construit, există o fisură nepermisă: costumele coriștilor de la bal sunt neașteptat de stridente, toate la fel, cu paiete sclipitoare și strălucitoare care coboară, la nivelul esteticului și al bunului gust, reprezentația atât de decent realizată până atunci. E păcat și mărturisesc că am suferit.

Am asistat la cele două premiere, cu cele două distribuții ce au inclus și interpreți străini.

În prima seară, rolul lui Riccardo a fost interpretat de tenorul italian Dario Di Vietri, care se pare că are un palmares bogat. Este un tenor carismatic, înalt, un personaj bine conturat. Are o voce cu un acut percutant, poate cu unele dezechilibre dar cu o anumită siguranță. A cântat excelent duetul cu Amelia din actul al II-lea, mi-a plăcut și în prima arie din tabloul I „ È scherzo od è follia”, unde a demonstrat dezinvoltură și ușurință pe glas.

Soprana slovacă Andrea Dankova posedă o voce adecvată rolului. A rezolvat frumos și sensibil aria „ Morró, ma prima in grazia”, de asemenea s-a coordonat bine cu partenerul din actul al II-lea.

Fără nicio îndoială, personajul principal al serii a fost  baritonul Lucian Petrean în Renato, o voce cu un timbru special, care se pretează excelent pe stilul belcantist, este fluentă, are noblețe, armonice bogate, nuanțe de mare subtilitate. A fost o reală bucurie să-l ascultăm.

Ulrica a fost mezzosoprana clujeană Liliana Mattei-Ciucă, de numeroase ori prezentă pe scena bucureșteană. Ea și-a rodat acest rol în diversele sale turnee din Spania. Are o voce frumoasă, abordează roluri grele din repertoriul belcantist, dar și francez. A găsit cu inteligență și muzicalitate modalitatea de a construi o Ulrică credibilă, cu note grave bine impostate, registrul ei acut a fost întotdeauna cultivat și frumos reprezentat (nu uităm tabloul judecății din opera „Aida”).

În Oscar, soprana lirico-lejeră Ramona Păun a rezolvat frumos și partea de coloratură a rolului, fără să aibă o voce mare, ea este extrem de muzicală și va face carieră dacă va fi exigentă cu sine.

Cei doi complotiști, bașii Filip Panait (Tom) și Iustinian Zetea (Samuel) au voci bune, tinere, cu o anumită prospețime și s-au coordonat în mod profesionist în acest cuplu. Din păcate, ei nu sunt conturați  prea bine din punct de vedere regizoral.

Radu Ion, în Silvano, a avut o prestație onestă.

 

În distribuția a doua, în rolul lui Riccardo l-am văzut pe tenorul italian Valter Borin pe care-l cunoșteam deja din rolul Alfredo din „Traviata” de Verdi. Am fost inspirat atunci să-l consider, poate, nepotrivit pentru acea partitură. În Riccardo, el are un acut mult mai sigur, poate și voce sa rezonează mult mai bine cu acest rol. Am observat că în actul final era deja epuizat vocal, întrucât a făcut eforturi consistente de a susține duetul cu Amelia din actul al II-lea, unde s-a achitat onorabil. Este un participativ ca stare emoțională la rol, ceea ce îi conferă o calitate artistică.

Bianca Mărgean, în Amelia, ne-a încântat prin vocea ei frumoasă, cu acute îngrijite și consistente. Datorită timbrului său poate merge pe un repertoriu spinto-dramatic, pe care, însă, trebuie să știe să și-l aleagă fără să riște ca viitoarele roluri să fie prea tari pentru vocalitatea sa.

Baritonul Cătălin Ţoropoc cunoaște o dezvoltare evidentă în vocalitatea sa. După roluri mozartiene, el atacă o partitură extrem de dificilă ca cea a lui Renato. A interpretat sensibil aria „Eri tu”, accentuând frazele cu rezonanță dramatică. Am apreciat întreaga sa prestație și sperăm ca ea să se rotunjească și să se dezvolte în următoarele spectacole.

Oscar a fost Veronica Anușca, soprană lirico-lejeră ce și-a câștigat prin strădanie perpetuă o recunoaștere unanimă. Are o voce egală, puternică, cu o coloratură abilă și executată cu multă ușurință. După succesul din „Lucia di Lammermoor” de Donizetti, Oscarul ei, aș zice, este o joacă, îi vine mănușă, este și actoricește foarte naturală în acest rol, pe care l-a mai abordat și în producția precedentă.

Mezzosoprana Sorana Negrea a fost pentru mine o surpriză plăcută. Mărturisesc că am avut emoții pentru ea, considerând-o puțin depășită de partitură. A rezolvat cu inteligență registrul grav, demonstrând că are potența de a-și căuta traseul normal de abordare a unui rol. Și să nu uităm că ea a cântat, în general, roluri comprimare. Singurul rol mai greu a fost Carmen, unde mai are de lucrat pe viitor.

Corul a fost preluat de conducerea lui Daniel Jinga, învațăcelul regretatului maestru Stelian Olariu. Colectivul coral a cântat cu profesionalism.

Se cuvine să relevăm contribuția lui Renato Zanella care a semnat coregrafia divertismentului din tabloul balului. Am apreciat imagistica și plastica acelui moment, dar și costumele foarte sugestive care concordă cu mișcarea și ideea regizorală.

La conducerea orchestrală s-a aflat Marcello Mottadelli care s-a străduit să coordoneze cu siguranță și un simț al detaliului atât ansamblul orchestral cât și  pe soliști și cor. Nu au fost discrepanțe la orchestră și s-a păstrat o anumită cotă a stilisticii belcantiste.

Considerăm, în final, că noua producție a „Balului mascat” de Verdi, constituie o reușită, exceptând unele observații inerente oricărui spectacol. Suntem siguri că ea se va impune în repertoriu, cu condiția să se realizeze și o distribuție corespunzătoare, poate cu forțe indigene. Va trebui, în timp, să ne asigurăm de câțiva interpreți reprezentativi pentru diversele roluri: cea de soprană spinto-dramatică, de tenor lirico spinto-dramatic, de mezzosoprană dramatică de tip verdian. Aceste voci trebuie descoperite și cultivate pentru  asigurarea unui repertoriu.

 

Dr. Mihai-Alexandru Canciovici 

 

Revista MuzicalaCronica
Reluarea unui titlu din repertoriul verdian într-o nouă producție constituie un eveniment artistic așteptat și dorit de melomani. Opera „Bal mascat” este o lucrare generoasă a lui Verdi, bogată în arii, duete și coruri cunoscute, este plină de melodicitate, are dramatism al situațiilor dintre personajele libretului. Întorcându-mă cu o nostalgie a...