În Joia Mare a Paștelui, Opera Națională București a programat Recviemul de Verdi ca pe un spectacol eveniment cu ocazia Sărbătorilor Pascale, dar în același timp și în memoria maestrului Stelian Olariu, dispărut de curând.

Într-o ambianță potrivită și foarte adecvată momentului, pe fundalul scenei aflându-se proiectată o pictură cu coborârea lui Isus de pe cruce în brațele Maicii Domnului, orchestra și corul într-o vestimentație sobră, au executat celebra partitură a lui Verdi într-un mod aparte.

După cum se știe, Giuseppe Verdi a compus această capodoperă a muzicii pentru orchestră mare, cor, soliști, ea fiind executată prima oară la 22 mai 1874 în biserica San Marco din Milano. Lucrarea dezvoltă elementele caracteristice operei prin arii, duete și ansambluri corale pe care le contruiește în stil liturgic, urmărind textul liturghiei catolice.

Consider că personajul central al acestui moment a fost dirijorul italian Marcello Mottadelli care a conferit întregii lucrări un caracter sacru, solemn, foarte apropiat de partitura verdiană. Am avut în acea seară ocazia să-l urmăresc cu atenție pe Mottadelli și să pot să-l analizez în calitate de dirijor. Este un muzician perfecționist, așa cum am mai menționat și în alte cronici ale mele, se străduie permanent în a găsi și interpreta diverse nuanțe ale partiturii căreia îi conferă ceva din structura sa spirituală. Știe să dozeze dezvoltările muzicale cât mai bine, să pună accentele pe acel dramatism care este specific acestei lucrări atât în orchestra,la cor, dar mai ales la soliști. Este o fire meridională participativă, coboară de multe ori de pe podiumul său, apropiindu-se de soliști pentru a-i urmări cu atenție și de a le imprima acea stare necesară fragmentului respectiv. De altfel, cunoscând bine lucrarea, a dirijat-o fără partitură, ceea ce i-a permis să fie atent la nuanțe, să conducă corul, dar și orchestra, asigurându-și astfel o simbioză necesară. Au fost părți în care crescendo-ul orchestral m-a înfiorat, oferindu-mi acea dimensiune sacră, maiestuoasă a lui Verdi. A plasat trompetele în cele două loji laterale pentru ca sunetul să fie penetrant și aproape stereofonic. Și-a ales o echipă de soliști interesantă care s-a străduit să lectureze partitura cu profesionalism și respect.

Soprana Sorina Munteanu nu este la prima sa participare la acest recviem. Cu ani în urmă, l-a interpretat și la Ateneul Român cu Filarmonica George Enescu. Are o  voce  de soprană lirico-spinto cu accente dramatice care o ajută, în acest caz, să fie adecvată cerințelor partiturii. Ea știe să-și construiască fraza uzitând de  acute puternice,  având, în același timp, și note grave cu conținut dramatic.  Cu mici disfuncții în acut, posibil și datorită unei răceli evidente, prestația sa a fost onestă. Apreciem la ea forța pe care o degajă printr-un dramatism conjugat cu întreaga ei construcție interioară.

Mezzosoprana Maria Jinga a secondat-o printr-o prestație onorabilă. Eu o apreciez mult pe Maria Jinga pentru aparițiile sale într-un repertoriu mozartian, dar mai ales rossinian, în care excelează. Remarc, în acest moment, că la ea se produce un interesant fenomen de augumentare a registrului acut care capătă forță și-i va oferi într-o evoluție viitoare, poate, să părăsească rolurile pe care le-a abordat, trecând la un alt repertoriu. Deocamdată, alegerea sa în seara respectivă nu mi s-a părut cea mai fericită. Spun asta, pentru că ea, în acest moment, nu posedă un registru grav dramatic necesar pentru partitura de contraltă verdiană din Recviem. Desigur, într-un final contribuția sa a fost onorabilă pentru că este o muziciană serios pregătită. Să sperăm că evoluția vocalității sale ne va dovedi potențe deosebite în glasul său.

Marius Budoiu, care a salvat audiția după nenumărate încercări de a se găsi un tenor, ne-a demonstrat calitățile sale de muzician profesionist exigent și bine pregătit. A  cântat aria Ingemisco nuanțat, demonstrând că are știința de a-și alcătui frumos frazele. Vocea îi răspunde în acut și s-a integrat bine în colectivul de soliști.

Pentru mine, basul georgian Ramaz Chikviladze a demonstrat calități timbrale deosebite, excelente, am putea spune, pentru partitura pe care a executat-o. Are un timbru frumos, cu acut percutant, dar și note grave bine așezate în poza sa de glas. A avut forță dramatică și mai ales acel fior sacru despre care aminteam mai sus.

Corul condus cu simț profesionist de urmașul maestrului Stelian Olariu, Daniel Jinga, ne-a   demonstrat seriozitate și mai ales respect și venerație pentru regretatul său conducător. Toți  membrii  au fost pătrunși de acest sentiment.

Am putea conchide că execuția capodoperei verdiene la Operă reprezintă un gest nobil și deosebit al întregului colectiv față de maestrul Stelian Olariu într-o manieră discretă, sobră în timpul săptămânii mari, chiar în Joia Mare a Paștelui, impunându-se, astfel, ca un eveniment artistic remarcabil.

 

Dr. Mihai- Alexandu Canciovici

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/04/art-img1-1466291-17854741_10154466610721297_585351850332330400_o.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/04/art-img1-1466291-17854741_10154466610721297_585351850332330400_o-150x150.jpgRevista MuzicalaCronica
În Joia Mare a Paștelui, Opera Națională București a programat Recviemul de Verdi ca pe un spectacol eveniment cu ocazia Sărbătorilor Pascale, dar în același timp și în memoria maestrului Stelian Olariu, dispărut de curând. Într-o ambianță potrivită și foarte adecvată momentului, pe fundalul scenei aflându-se proiectată o pictură cu...