Să merg aşa departe să văd spectacolul cu opera Don Carlo din 30 aprilie, a presupus un efort destul de mare din toate punctele de vedere. A meritat însă. De ce ?…

 

În primul rând, pentru frumuseţea acestei muzici verdiene pe care n-am mai ascultat-o pe viu, de ani buni. Apoi, era reîntâlnirea cu dirijorul David Crescenzi, pe care îl admir de multă vreme, mai ales în repertoriul italian, şi nu în ultimul rând, mă atrăgeau cei trei tineri solişti pe care managerul Florin Estefan a reuşit să-i aducă din străinătate, de care auzisem, dar pe care nu-i văzusem încă pe scenă: soprana Elisabeta Marin, mezzo-soprana Ramona Zaharia şi basul Adrian Sâmpetrean. În alte roluri importante li s-au adăugat forţe autohtone, şi ele cu renume: tenorul Marius Vlad Budoiu, baritonul Florin Estefan şi basul Marius Boloş. Aşadar, acestea au fost premizele deplasării la Cluj-Napoca.

 

Montarea datează de ceva timp (regia Mihaela Bogdan), dar este încă proaspătă, curată, înscrisă în tiparul tradiţional al Spaniei lui Filip al II-lea.  Decorul lui Valentin Codoiu (aerisit, fără elemnete de mobilier în plus, adaptare după scenografia arhitectului Cătălin Ionescu-Arbore), are tente de culoare deschisă, nu este mohorât şi întunecat cum este sugerat, în general, interiorul Palatului Escorial. Câteva nişe şi arcade asigură intrarea şi ieşirea firească a personajelor, lăsând libertatea interpreţilor să se concentreze pe cânt şi pe mişcarea scenică. Celebra scenă a Auto-da-fé-ului este rezolvată simplu (poate prea simplu!), cu câteva scări şi un soi de “trapă” de crematoriu, în care sunt introduşi ereticii condamnaţi la rug. Costumele respectă şi ele croiala şi culorile epocii, regăsim celebrele gulere plisate din picturile clasice şi pantalonii bufanţi, până la genunchi.

 

Partea vizuală fiind plăcută şi fără probleme de codificare, atenţia a fost aproape integral concentrată pe sunet, pe construcţia muzicală. Aici, rolul hotărâtor l-a avut David Crescenzi. El a “construit” edificiul, şi a făcut-o ca de obicei, cu ştiinţă şi simţire interioară, în arcade generoase, ornate cu efecte dinamice şi agogice specifice dramaturgiei verdiene, cu multă stricteţe la cor şi orchestră, dar cu o autoritate prietenoasă, chiar cu o neaşteptată toleranţă, în colaborarea cu soliştii, acceptând anumite pauze sau prelungirea unor sfârşituri de frază neobişnuite (ex. duetul Filip-Posa sau aria lui Filip).

Cele mai reuşite momente au fost cele de măreţie, desonoritate amplă, asta pentru că, şi la Cluj-Napoca, orchestra cântă destul de tare, se mobilizeză şi se adună mult mai bine în forte. Notabile rămân nişte secvenţe solistice la viori, flaut şi celebrul violoncel din introducerea ariei lui Filip, dar, respectând adevărul, s-au mai strecurat şi mici scăpări de sunete pe la suflători (flagrant, la trompete), precum şi mici decalaje (la duetul Rodrigo-Don Carlo sau cântecului vălului).

 

Cu mai multă atenţie la omogenitate (intervenţia călugărilor de la început şi replicile femeilor din cântecul vălului), Corul Operei Naţionale a sunat bine, cu acurateţe intonaţională şi în nota expresivă cerută de dirijor. Pentru asta (respectând afişul) îl felicităm atât pe Maestrul de cor Emil Maxim, cât şi pe dirijorul de cor Corneliu Felecan. Cel mai frumos a sunat grupul celor cinci băieţi care reperezentau soliile din Flandra şi Brabant.

Am rămas însă cu regretul că la scena Arderii pe Rug (o boltă de o copleşitoare tensiune sonoră), n-a existat un efectiv coral mai amplu (eventual completat cu suplimenţi), care să ne răscolească toate simţurile.

Din distribuţie, cea mai puternică impresie mi-a făcut-o Adrian Sâmpetrean. De când a plecat din Cluj-Napoca, a dus cu el nu numai “gena” cântului frumos, moştenită de la părinţi (soprana Doina Neculce-Sâmpetrean şi basul Mircea Sâmpetrean) ci şi ambiţia de a demonstra lumii că, deşi tânăr, poate sta cu demnitate alături de starurile genului. Aşa a ajuns partener cu: Anna Netrebko, Jonas Kauffman şi Placido Domingo, să fie dirijat de Daniel Barenboim, să fie aplaudat la Festivalul de la Salzburg (în rolul Leporello din Don Giovanni), să cânte la Scala şi la Chicago.

În interpretarea sa, Filip al II-lea a beneficiat de un glas de bas cantabil, proaspăt, cu multă “lumină” în registrul înalt, dar cu o maturitate a concepţiei scenice impresionantă pentru tinereţea sa biologică. A fost un altfel de personaj. Cunoscutul Rege spaniol din vremea Inchiziţiei (reţinut de istorie prin cruzimea cu care-şi pedepseşte fiul, prin modul brutal în care-şi tratează soţia şi curtenii) în viziunea lui Adrian Sâmpetrean  capătă alte valenţe umane. Este sincer şi cald în prietenia cu Marchizul de Posa, egal dar nobil, în confruntarea cu Marele Inchizitor, cu o tristeţe interiorizată, expusă în trăiri delicate, în celebra sa arie. A surprins şi a încântat prin ineditul aceste gândiri, documentată şi profundă. Construită fin, pe o montură filigranată, fraza sa melodică a capătat luciri de carate pure fără impulsuri, ci numai printr-o trăire autentică. Dicţia, gesturile, mersul, relaţia cu partenerii, erau regale şi elegante. Cu acest rol greu, la numai 34 de ani, Adrian Sâmpetrean a riscat şi a câştigat. A câştigat ovaţii la arie, dar,mai ales la final, când a ieşit ultimul, deşi opera se numeşte Don Carlo.

Alături de el aş situa-o pe mezzo-soprana Ramona Zaharia, o tânără suplă, dăruită cu un timbru ideal pentru Eboli, sosită de la Opera din Düsseldorf, unde este solistă din 2014. Cei cinci ani de început (petrecuţi la Opera din Timişoara), dar şi integrarea într-un colectiv german competitiv, i-au conferit multă siguranţă şi dezinvoltură. Este plăcut s-o vezi şi s-o auzi. În cântecul vălului a demonstrat virtuozitatea liniei ornamentate în arabescuri dansante, în timp ce în aria “O, don fatale” şi-a modelat expresia în toată gama de trăiri sufleteşti cerute de dramaturgia verdiană. Registrele vocii sunt egale şi frumoase, nuanţele rafinate, jocul actoricesc natural şi convingător. Păcat că, fără motiv, a fugit prea repede de pe acuta finală din arie. Ar fi avut un efect mult mai mare.

 

În această copetiţie tinerească, soprana Elisabeta Marin, pe care o ştiam încă din studenţie, a venit (de la Viena) cu o “zestre” vocală nealterată de timp. I-am admirat, şi acum, culoarea caldă şi catifelată a unui glas ce ţi se prelinge în suflet cu tandreţe, respiraţia extinsă, ştiinţa dozării efortului, care i-a permis păstrarea prospeţimii pentru finalul operei. Aş fi simţit nevoia unui mai accentuat eroism în duetul cu tenorul sau o mai sensibilă implicare actoricească în întreaga evoluţie, dar dificila sa arie a convins, cum spuneam, prin timbru frumos şi tehnică de cânt.

 

Florin Estefan, este fără îndoială, o figură marcantă a Clujului de azi. Nu numai  pentru că dirijează cu… talent (ca Manager General) destinele unei asemenea instituţii, ci, mai ales, prin bogăţia de manifestări de toate genurile, la care participă ca interpret. Este entuziast, deschis spre orice este nou, iar vocea îi permite. Din universul lui Mahler (în care invitase publicul în urmă cu numai două zile), în 30 aprilie, Florin Estefan ne-a oferit  în rolul Marchizului de Posa un erou impetuos, cu o «ardere» scenică plenară şi un glas plin de aplomb şi rotunjime. Un bărbat dedicat mai mult luptei şi dreptăţii, decât nobleţei şi abilităţii diplomatice. Totdeauna am să regret, că după scena morţii lui Rodrigo, Verdi nu a oferit pauza necesară ca baritonul să culeagă aplauzele binemeritate.

Şi ce melodicitate genială a conceput compozitorul pentru acest tablou!…

 

În rolul titular, tenorul Marius Vlad Budoiu a adus echilibru şi inteligenţa unui solist cu multă experienţă, cu profunzime de stil şi versatilitate sonoră. Ştie cine este şi ce spune. Un Don Carlo singuratec, cufundat în lumea lui lăuntrică, aşa cum a fost şi personajul său din istoria Spaniei.

 

 

Pe linia generală de satisfacţie auditivă s-a înscris şi Marius Boloş,deşi glasul său nu este de bas negru, cavernos, cum ne-am obişnuit în Marele Inchizitor. Este apreciabilă însă intenţia lui de a aduce partiturile la posibilităţile sale native, de a şlefui efectele şi sensurile dramatice în limitele firescului, tensiunii moderate.

 


Am admirat cu entuziasm, vocile şi dedicarea scenică a celor doi interpreţi care au «acoperit» rolurile secundare (Călugărul, Contele Lerma şi Heraldul Regal), Corneliu Huţanu şi Eusebiu Huţan, doi tineri ce oferă o luminoasă perspectivă colectivului liric clujean. Celelalte personaje au fost susţinute de: Oana Trâmbiţaş (Tebaldo), Aida Pavăl (O voce din Cer) şi Henrietta Almaşi (Contesa d’Aremberg).

 

Să tot fie asemenea spectacole în ţară, că merită efortul de a le cunoaşte. Succes pe mai departe!…

 

Luminţa Constantinescu

(Foto Nicu Cherciu)

 

 

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/05/DON-CARLO.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/05/DON-CARLO-150x150.jpgRevista MuzicalaCronica
Să merg aşa departe să văd spectacolul cu opera Don Carlo din 30 aprilie, a presupus un efort destul de mare din toate punctele de vedere. A meritat însă. De ce ?...   În primul rând, pentru frumuseţea acestei muzici verdiene pe care n-am mai ascultat-o pe viu, de ani buni. Apoi,...