De fiecare dată anticipez cu bucurie vizionarea unui „balet de buzunar”, termen intrat în vocabularul nostru cultural de apoape două decenii. Dincolo de unicitatea sa în lume, Opera Comică pentru Copii ne răsfaţă cu un ritm de premiere şi de spectacole alert, în condiţiile în care majoritatea teatrelor lirice din ţară se confruntă cu probleme de tot felul, nu în ultimul rând financiare. OCC e un mic miracol: colectivul de balet a crescut de la 12 la 40 membri, condiţiile de lucru se ameliorează constant, în sediu funcţionează trei săli (în permanenţă pline) – pe scurt, un teatru care creşte odată cu publicul său.

Neputând vedea premiera cu Pinocchio după binecunoscuta nuvelă a lui Carlo Collodi publicată în 1883, am asistat la o reprezentaţie ulterioară, chiar de Ziua Internaţională a Dansului. Nu întâmplător, ea avea loc a doua zi după o festivitate de premiere a unor colaboratori din ultima vreme, regizori, coregrafi, scenografi şi nu numai – încă un merit al OCC, care îşi promovează şi gratifică cu promptitudine realizatorii care au contribuit la succesele instituţiei.

În repertoriul său au intrat în timp atât balete de mari dimensiuni „prescurtate”, cât şi poveşti mai mult sau mai puţin frecventate de coregrafi, a căror transpunere în paşi de dans e menită să-i obişnuiască pe cei mici cu vehicularea mai multor limbaje artistice ca posibilitate de redare a unor mesaje morale şi educative: cinstea, recunoştinţa, dragostea faţă de părinţi, setea de învăţătură, modestia, spiritul de sacrificiu, trebuie cultivate în opoziţie cu lenea, minciuna sau hoţia. Povestea lui Carlo Collodi în varianta integrală nu a tentat în timp mulţi creatori, datorită provocărior ridicate de redarea scenografică a unor împrejurări fantastice, istoria recentă a dansului consemnând doar câteva mai deosebite, la Opéra du Rhin din Strasbourg sau la National Ballet of Canada din Toronto.

La OCC proiectul acestei montări exista de ceva vreme şi, după o seamă de tatonări, regia şi coregrafia i-au fost încredinţate lui Mihai Babuşka, actualmente maestru de studii şi repetiţii la Teatrul de Balet din Sibiu. Cu o carte de vizită consistentă şi o activitate de prim-solist şi coregraf desfăşurată în principal la Opera Naţională din Bucureşti, Babuşka e un familiar şi al acestui gen, semnând anterior „baleţele” precum Don Quijote, Fata rău păzită, Mirandolina, Pygmalion, Fata babei și fata moșului, Minuniță și Vrăjitoarea, Frumoasa din pădurea adormită. Are deci obişnuinţa de a comprima povestea – în unele cazuri cunoscută în versiuni de 4-5 acte pe scene mari – pentru înţelesul copiilor de vârstă preşcolară. În plus, are propria sa experienţă de tată de copii mici, care-l ajută să se (trans)pună „la mintea lor”.

Coregrafia sa e lejeră dar plăcută şi foarte muzicală – nici nu e nevoie de mai mult pentru nivelul de receptare al publicului –, urmărind caracterizarea prin mişcare a personajelor, ceea ce-i reuşeşte uneori mai bine decât alteori: cei mai expresivi sunt tandemul Cotoiul cel hoţ şi Vulpea cea şireată, grupul de Meduze, Stele de mare şi Peşti, şi cei trei Muzicanţi, întrucât aparţin unor tipologii mai conturate. Totuşi, uneori trecerea de la un tablou la altul pare abruptă, mizând probabil pe cunoaşterea de acasă a poveştii de către copii, care aşteaptă nerăbdători rezolvarea scenică a unor situaţii fabuloase, iar Greieraşa Cri-Cri îl urmează pe Pinocchio ca o umbră, fără să intre într-un dialog direct cu el, neputând fi astfel receptată drept întruchiparea a ceea ce va deveni conştiinţa lui. Băieţelul de lemn nu foloseşte un vocabular dinamic constant unghiulos – ni-l închipuim în general mişcându-se dezarticulat, ca o păpuşă Coppelia în variantă masculină, până în momentul când este umanizat prin intervenţia Zânei Albastre – ci cvasi-uman dintru-nceput.

O tuşă personală recurentă în lucrările coregrafului este încadrarea peripeţiilor eroilor între nişte coperţi spectaculare, care le fac să devină o poveste în poveste: Mama (alias Zâna Albastră) îi citeşte copilului o carte, iar aceasta prinde viaţă în imaginaţia sa. O altă trăsătură caracteristică este umorul cu care presară comportamentul personajelor, depăşind barierele genului: Zâna Albastră şi suita sa de trei Zâne, singurele care dansează în pointes, se comportă foarte civil atunci când Pinocchio minte, manifestându-şi nerăbdarea prin bătăi mărunte de picior şi braţele încrucişate. Peste coregrafie se suprapune adesea un lip sync, ca în desenele animate, menit a dubla textul din coloana sonoră prin mişcarea buzelor interpreţilor, în ideea de a-l face şi mai accesibil copiilor.

Antonel Oprescu (şi Blue Island Productions) colează piese ritmate, sugestive şi nu foarte cunoscute, adică exact ceea ce trebuie. Acestea neputând fi însă decupate fără a impieta asupra structurii lor muzicale, apar uneori secvenţe mai lungi, de coregrafie nedescriptivă – or, pentru nivelul de vârstă căruia i se adresează baletul, redarea subiectului e mai importantă decât frumuseţea dansului în sine.

Scenografia Bogdanei Pascal are ca element central o carte de mari dimensiuni, ale cărei pagini corespund cu tablourile. Deşi ideea nu e nouă, e firească; e binevenită şi posibilitatea de a da paginile înapoi, rememorând spre final întâmplările. Cerul spuzit de stelele-luminiţe e foarte agreabil, dar alte detalii suportă comentarii: ciocanul cu care Gepetto îl degroşează pe Pinocchio din trunchiul de copac e mai degrabă unul de bucătărie, balena (mult aşteptată de copii) nu e convingător realizată, nasul lui Pinocchio nu creşte telescopic ş.a. Costumele, colorate şi pline de fantezie, sunt inegale ca realizare, un amestec de modern (tutu-urile foiţă ale Zânelor) şi basm (Vulpea şi Cotoiul, fiinţele marine, Muzicanţii, Greieraşa Cri-Cri, Mănâncă-Foc).

Proiecţiile lui Robert Voiculescu completează şi îmbracă bine scena şi fundalul, tinzând să devină indispensabile creării atmosferei fantastice în acest gen de spectacole, printr-o rezolvare eficientă, care lasă liber spaţiul de joc.

Dintr-o distribuţie destul de bogată i-am reţinut, la spectacolul din 29 aprilie, pe Andrei Ardeleanu (Pinocchio), Tiberiu Pepenică (Gepetto, pe care l-am aşteptat mai bătrân în mişcare, căci e un rol de compoziţie), Theodora Munteanu (Greieraşa Cri-Cri), Delia Luca (Mama/Zâna Albastră), Andreea Soare (Vulpea) şi Robert Ştefu (Cotoiul), Mihai Pricope (Mănâncă-Foc), Andrei Nicolae (Arlechino), Levi Szasz (Fitil), Alexandru Ducan (Directorul de circ) şi Muzicanţii Mircea Ioniṭă, Daniel Manea şi Ionuṭ Arteni.

Plecând, am admirat din nou preocuparea teatrului de a da copiilor posibilitatea să-şi personalizeze amintirile, făcându-şi poze în foyer cu personajele întâlnite în sală, (şi mi-am dorit ca acel Gepetto din hol să semene mai mult cu cel de pe scenă, eventual purtând o perucă similară).

Şi am apreciat delicateţea şi promptitudinea plasatoarelor, care oferă perne de buret puştilor prea mici ca să vadă bine din fotoliile din stal şi îi restituie pe cei neastâmpăraţi părinţilor prea îngăduitori, neobişnuiţi ei înşişi cu comportamentul civilizat la teatru. Uneori şi adulţilor le-ar prinde bine o Greieraşă Cri-Cri…

 

Vivia Săndulescu

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/05/afis-Pinocchio-780x1024.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/05/afis-Pinocchio-150x150.jpgRevista MuzicalaCronica
De fiecare dată anticipez cu bucurie vizionarea unui „balet de buzunar”, termen intrat în vocabularul nostru cultural de apoape două decenii. Dincolo de unicitatea sa în lume, Opera Comică pentru Copii ne răsfaţă cu un ritm de premiere şi de spectacole alert, în condiţiile în care majoritatea teatrelor lirice...