S-a nimerit tocmai într-o zi de 13 mai, dar toţi cei care ne-am aflat în sală am fost cei mai norocoşi melomani, deoarece am fost martorii unei reprezentaţii, cu adevărat, de ţinut minte.

 

Mie mi-a plăcut tot, şi cred că am văzut zeci de spectacole cu nemuritoarea operă pucciniană. În acelaşi decor de-acum zeci de ani (Theodor Kiriakoff Suruceanu, adaptat de Cătălin Ionescu-Arbore), puţin „prăfuit”poate, dar atât de meticulos şi sugestiv conceput (mai ales în interiorul căsuţei de paravane), am urmărit destinul lui Cio-Cio-San în multiple variante. Le păstrez vii pe cele cu Teodora Lucaciu (pentru emoţia plină de suspine pe care mi-o transmitea trăirea sa scenică) şi pe cele cu Eugenia Moldoveanu (pentru întreaga concepţie vocală şi actoricească).

 

Normal, când priveşti un edificiu, fie el şi sonor, în primul rând, apreciezi arhitectul, cel care gândeşte în mare şi în detaliu, aşezarea în spaţii şi înălţimi. Pornit pe o „scară” un pic cam şubredă (cu precipitări, mici decalaje şi ezitări, cu asperităţi de impostaţie la japonezele care o însoţesc pe Butterfly la intrare), parcursul lui Tiberiu Soare s-a aşezat treptat, într-o „călătorie” spectaculoasă, de o profundă tălmăcire. Bagheta sa minusculă ne-a condus într-o lume de sentimente şi simţiri, plină de autentic şi fior. Cu gesturi ondulate, dar ferme, şi cu o privire scrutătoare, nu a scăpat din atenţie nimic. Fiecare atac orchestral, fiecare intrare vocală se regăseau în arabescul actului dirijoral. Efectul a fost de mare satisfacţie, pentru că  Tiberiu Soare a creat momente de o poezie plină de transparenţă şi lirism, armonizate cu „izbucniri” temperate, bine dozate în specificul stilului puccinian.

În acest spectacol cu opera Madama Butterfly de Puccini am (re)descoperit o orchestră atentă şi suplă, fără neglijenţe de intonaţie şi omogenitate, care ne-a demonstrat că poate cânta frumos şi în piano, şi un cor mut competitiv cu renumitele ansambluri internaţionale (pregătirea aparţinând neuitatului maestru Stelian Olariu, performanţă întreţinută, în aceeaşi parametri, de tânărul dirijor Daniel Jinga).

 

In colaborarea cu soliştii, am simţit grija pe care Tiberiu Soare i-a acordat-o în mod special, debutantei, sopranei Irina Iordăchescu. Au mers împreună pas cu pas, sunet cu sunet, ştiind fiecare că succesul deplin nu se poate face decât împreună.

 

Deşi în luna aprilie, apreciata noastră interpretă a fost aplaudată la Radio şi la Teatrul Naţional, pe scena lirică bucureşteană (unde este de fapt solistă) n-a mai apărut de aproape un an. De aici şi nerăbdarea noastră, a celor din sală, să-i urmărim revenirea într-un rol atât de solicitant, care împlineşte plenar cariera Irinei Iordăchescu.

 

A fost un triumf. Este o plăcere să vezi maturitatea plină de minuţie cu care şi-a conceput interpretarea vocală şi scenică. Nu are statura mignonă şi nici figura de porţelan a gheişelor japoneze, dar mersul, gesturile, înclinaţia capului şi corpului, privirea, poziţie mâinilor, felul în care se aşează în genunchi, toate dovedesc o adâncă cunoaştere şi documentare. Poate şi ultimile sale turnee la Tokyo au ajutat-o în acest sens. Trăirea umană a traversat o infinită paletă şi totul era natural, în limitele acelui bun simţ japonez, extrem de subtil: îndrăgostirea fulgerătoare şi renunţarea la cultul strămoşesc pentru un bărbat aproape necunoscut (în actul I), speranţa nestrămutată în reîntoarcerea soţului american, demnitatea femeii căsătorite (care refuză propunerile curtezanului Yamadori), mândria cu care îl respinge pe Consulul Sharpless, când acesta îi insinuează abandonul lui Pinkerton, entuziasmul revederii (în actul secund), dezamăgirea dureroasă a trădării, despărţirea sfâşietoare de copil şi acceptarea morţii, ca jertfă supremă a iubirii (în ultimul act).

 

Glasul Irinei Iordăchescu s-a mariat perfect acestei alambicate sinuozităţi afective. Potenţialul nativ impetuos a fost ţinut mereu în rigorile unei expresivităţi decente, cu un autocontrol de adevărată profesionistă. Deşi ar fi avut un impact mult mai puternic, acutele rotunde, avântate, somptuoase şi perfect impostate, nu au fost ţinute decât atât cât scrie în partitură (la finalul duetului de dragoste şi la arie). Ba, mai mult, dacă Puccini nu a notat în manuscris „tradiţionala”notă înaltă de la Intrarea lui Cio-Cio-San, ea nici măcar nu a fost cântată. Şi a fost bine, poate că ar fi fost un risc inutil.

 

„Bijuteria” vocală pe care ne-a dăruit-o Irina Iordăchescu în Cio-Cio-San a avut o strălucire patinată în irizări rare, cu delicate faţete de culoare timbrală şi sentiment, cu atât mai răscolitoare în simplitatea lor. Trebuie să recunosc că, pentru mine, au fost momente copleşitoare ca emoţie, iar în timpul ariei finale Tu, tu, piccolo iddio m-a încercat dureros, toată frământarea unei mame obligată să-şi abandoneze fiul. Lacrimi…

Tenorul Călin Brătescu a fost un partener credibil, vocal şi scenic. Deşi la început am simţit o oarecare inegalitate de emisie între vocea plină, mezza-voce şi falset, în celebrul duet de dragoste a devenit unitar, glasul a avut strălucire, iar muzicalitatea frazării ne-a confirmat cariera sa europeană.

Călin Brătescu – Irina Iordăchescu, el impetuos şi temperamental, ea fragilă şi rafinată, un cuplu pe care l-am revedea oricând, cu aceeaşi plăcere.

 

 

Cu  o sensiblitate umană mult mai fină în trăiri ca de obicei, i-a însoţit şi baritonul Ştefan Ignat, în rolul Consulului Sharpless. A cântat moale, cu o implicare dramatică demnă de partenerii avuţi şi de o seară-eveniment. A avut căldură de prieten şi prestanţa rangului diplomatic reprezentat.

 

 

Ca doi lujeri într-o grădină japoneză, verbina parfumată a glasului satinat al mezzo-sopranei Antoanela Bârnat s-a împletit minunat cu aroma subtilă a iasomiei din cântul  Irinei Iordăchescu. Duetul florilor a fost un etalon de frumuseţe interpretativă, între două voci feminine.

 

Într-o evoluţie mereu ascendentă (după Recviemul de la Radio şi Marele Inchizitor la Cluj-Napoca), basul Marius Boloş ne-a dovedit că şi un rol mai mic, cum este Bonzo din Madama Butterfly, trebuie să aibă personalitate, să rămână măcar în amintirea apropiată, ceea ce s-a şi întâmplat.

 

Toţi ceilalţi interpreţi ai rolurilor secundare au fost la cel mai bun nivel: Valentin Racoveanu (Goro), Cristina Eremia (Kate), Daniel Filipescu (Yamadori), Dan Indricău (Comisarul Imperial), Adrian Ionescu (Ofiţerul stării civile). Delicioasă a fost Sophia Niculae în rolul copilului Dolore.

 

Spectacolul cu opera Madama Butterfly de Puccini de sâmbătă 13 mai 2017, a fost o bucurie pentru public, un triumf pentru toţi interpreţii şi un prilej de mândrie pentru instituţie, pe care, când este cazul, o laud sincer, şi nu pentru favorul de a primi în schimb, invitaţia cuvenită oricărui cronicar imparţial, invitaţie care mie, şi soţului meu (solist al Operei Naţionale timp de 30 de ani), ne-a fost refuzată.

 

Luminţa Constantinescu

 

 

Foto – Paul Buciuta

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/05/54-1024x684.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/05/54-150x150.jpgsorina.goiaCronica
S-a nimerit tocmai într-o zi de 13 mai, dar toţi cei care ne-am aflat în sală am fost cei mai norocoşi melomani, deoarece am fost martorii unei reprezentaţii, cu adevărat, de ţinut minte.   Mie mi-a plăcut tot, şi cred că am văzut zeci de spectacole cu nemuritoarea operă pucciniană. În...