Două săptămâni la rând maestrul Christian Badea a condus în concertele de joi și vineri Orchestra Filarmonicii „George Enescu”. El a devenit colaborator și oaspete de seamă al instituției și ori de câte ori revine aici avem bucuria de a participa la evenimente muzicale deosebite.

La începutul lunii mai a concertat alături de renumita noastră violonistă Mihaela Martin, care a interpreatat Concertul în la minor pentru vioară și orchestră de Antonín Dvořák. Este un concert greu de executat, se cântă rar, pe nedrept, dar Mihaela Martin l-a interpretat într-o manieră cu totul specială, i-a oferit ceva din ființa ei sensibilă, ceea ce a făcut-o să surmonteze pasajele dificile ale concertului cu eleganță. Ea este acum în plină maturitate de creație, s-a așezat cu inteligență și subtilitate pe o partitură încercând să-i descifreze nuanțe și subtilități pe care nu toți o fac, pentru că ea vibrează la muzică, are o încărcătură emoțională ieșită din comun.

Christian Badea a interpretat, apoi, Simfonia a V-a de Ludwig van Beethoven, pe care mai toți melomanii o consideră un șlagăr. El i-a acordat atenția cuvenită privind-o cu seriozitatea artistului care recitește o piesă muzicală în cheie proprie, păstrându-i esența primordială.

Am făcut multe interviuri cu maestrul Badea cu ani în urmă și am dorit să cunosc părerea sa despre o partitură. Mi-a răspuns cu noblețe și respect: „Partitura este biblia mea, nu pot să n-o respect”. Se referea la relația sa cu o partitură de operă, atunci când dirijează un spectacol și-mi mărturisea că pe el nu-l interesează inovațiile regizorale, atâta timp cât ele nu atacă partitura compozitorului. În acel moment (când s-ar întâmpla așa ceva), domnia sa renunță la colaborarea cu regizorul și părăsește producția.

Mi se pare un gest de respect față de compozitor.

Mi-am pus întrebarea de ce oare un dirijor de talia lui are partitura în față, chiar dacă el o cunoaște pe dinafară. Sunt convins c-o face tot din considerație pentru ea și din dorința de a nu eluda nicio nuanță muzicală. Simfonia a V-a a fost un model, în acest fel de interpretare dar și de înaltă apreciere pentru geniul beethovenian.

 

În săptămâna următoare ne-a oferit un program bine selectat și de clasă mare.

În prima parte s-a cântat celebra uvertură la „Nunta lui Figaro” de Wolfgang Amadeus Mozart, o bijuterie compozițională, ca de altfel, întreaga operă. Deși aceasta nu repetă motive tematice ale lucrării, este o chintesență a sa, dezvoltând întregul gen mozartian luminos și alert. Acest sentiment l-am trăit alături de Christian Badea care punctează excelent tempoul, are un simț al nuanțelor timbrale ale instrumentelor pe care le pune în valoare.

Am ascultat-o apoi pe tânăra violonistă coreeană Gyehee Kim, câștigătoarea premiului I cât și a două premii speciale la Concursul Internațional „George Enescu”, ediția 2016. Am văzut-o și atunci, când a interpretat impecabil Concertul pentru vioară de Piotr Ilici Ceaikovski, demonstrând la vârsta sa tânără că posedă o tehnică impecabilă.

Ea a adunat, deja, câteva premii internaționale de referință: Premiul I și Virtuoso Special Prize la Concursul  „Gnesin” (2008); Premiul III la Concursul „Ceaikovski” pentru tineri muzicieni (2009), Premiul I, Premiul publicului și Premiul oferit de Central Aichi Symphony Orchestra la Concursul „Munetsugu Angel” (2017).

Cântă pe vioara „Raiville” Antonio Stradivarius 1697 oferită de Munetsugu Collection.

Alături de Christian Badea a interpretat Concertul nr. 5 în La major de Mozart. După opinia mea, deși în aparență compozitorul vienez nu ridică probleme, este foarte greu de interpretat și de înțeles. Într-un interviu pe care îl luasem la Concurs lui Remus Azoiței, mi-a confirmat acest fapt. El spunea atunci „Tinerii nu-l înțeleg pe Mozart, n-au nimic comun cu el, îl interpretează foarte repede, nu dau atenție la tempoul compozitorului”.

Este foarte adevărat, dar, în cazul de față, Kim ne-a demonstrat o stăpânire de sine și un mod aparte de interpretare, străduindu-se să ajungă la esența stilistică mozartiană. Și, aș putea spune, că a reușit. Are o forță de concentrare extraordinară și o mare putere de a-și asigura un echilibru, ceea ce mă face să cred că Premiul I la Concursul „George Enescu” îl merită pe deplin.

A trecut cu ușurință de la lirismul adagio-ului la rondoul final, care constituie o pagină muzicală de o mare frumusețe, în tempo de menuet.

A fost o încântare toată prezența ei minionă, dar puternică în interpretare.

Christian Badea ne-a oferit, apoi, în partea a doua, o variantă, aș putea spune specială, a Simfoniei Fantastice de Hector Berlioz. Această lucrare programatică genială a marelui compozitor a căpătat sub bagheta sa o altă față. După cum se știe, compozitorul (la vârsta de 23 de ani) s-a îndrăgostit de actrița irlandeză Harriet Smithson, cu care s-a și căsătorit având, însă, un mariaj nefericit care a dus la divorț.

Tot ceea ce prezintă el tematic în  Simfonia Fantastică se derulează aproape oniric, în proiecțiile sale magice legate de prezența ființei dragi pe care o ucide simbolic, fiind executat și el. Tematica simfoniei ține de o literatură muzicală fantastică pe care Berlioz o dezvoltă excelent în cele cinci părți.

M-a impresionat Christian Badea care acordă fiecărei părți valoarea simbolică și stilistică pe care le conține. Stăpânește foarte bine tempoul orchestral, urmărește cu atenție evoluția instrumentelor de suflat (extrem de importantă în partitură) cât și nuanțele timbrale ale acestora. Am urmărit pe dirijorul român de când el a revenit în țară și pot spune că nicio bucată muzicală pe care a pus-o în pagină n-a sunat la fel; din punctul meu de vedere, el rămâne un maestru al stilisticii interpretative, străduindu-se să dea culoarea și sensul partiturilor fiecărui compozitor în parte, păstrându-se cu o mare rigoare în stilul respectiv. Sunt impresionat de modul în care construiește și recitește o lucrare, aș spune că este un filosof prin gândirea pe care o dezvoltă. Toate discuțiile cu domnia sa mi-au relevat aceste lucruri.

Dau un singur exemplu printre atâtea altele: în seara respectivă partea a III-a – Scenă câmpenească  debutează prin acel celebru dialog între cornul englez aflat pe podium și oboiul din culise; dirijorul a creat o întreagă stare de poezie, aproape picturală în orchestră. Totul curgea și avea o fluență de nedescris, se crea o atmosferă idilică, așa cum a dorit-o Berlioz. A fost de-a dreptul magic. Orchestra Filarmonicii „George Enescu” a sunat excelent, s-a  coordonat cu el perfect, a existat acea simbioză mult visată între dirijor și ansamblul orchestral. Toți instrumentiștii  s-au străduit să fie la o mare  înălțime, fără să se înregistreze distorsiuni ori disonanțe, s-a văzut ce înseamnă un nivel de exigență în interpretare, dar mai ales că orchestranții au rezonat și vibrat la acest fapt, oferind publicului o variantă de Simfonia Fantastică minunată, ceea ce îmi demonstrează că un dirijor trebuie să fie un magician care produce acea osmoză reală între el și orchestră. Asemenea evenimente devin, în opinia mea, irepetabile.

 

Dr. Mihai-Alexandru Canciovici

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/05/IMG_0412-1024x683.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/05/IMG_0412-150x150.jpgsorina.goiaCronica
Două săptămâni la rând maestrul Christian Badea a condus în concertele de joi și vineri Orchestra Filarmonicii „George Enescu”. El a devenit colaborator și oaspete de seamă al instituției și ori de câte ori revine aici avem bucuria de a participa la evenimente muzicale deosebite. La începutul lunii mai a...