Răzvan Mazilu. De la dans la musical este o carte scrisă nu după sfârşitul carierei acestuia ci pe parcurs, din iubire şi admiraţie faţă de un artist atât de atipic şi încă plin de surprize. Admiraţie cu atât mai…admirabilă cu cât autoarea însăşi, Sanda Vişan, are un traseu profesional remarcabil: un doctorat în cinematografie şi media, o bursă de studiu în SUA, director timp de doi ani al ICR New York, dar mai ales realizator de televiziune de peste trei decenii, cu un portofoliu care include c ampanii publice, programe culturale, publicistică socială şi funcţii de conducere.

Atât cât am cunoscut-o – prea puţin, faţă de cât mi-aş fi dorit – mi-a fost clar că vânează realizările artistice şi editoriale din dorinţa sinceră de a le promova, de a le aduce în atenţia publicului, pur şi simplu pentru că merită: o promotoare a talentelor autentice, indiferent de vârsta acestora.

Cartea e construită ca o înşiruire de fragmente de interviuri, grupate cronologic şi tematic şi presărată cu binevenite fotografii din spectacole şi, pe ici pe acolo, cu citate din cronicile de care acestea s-au bucurat în lume. Dialoguri directe, lipsite de formalism, care o relevă ca pe un reporter mereu cu tema făcută, un spectator pasionat şi consecvent, cât şi un condeier bine organizat, plin de modestie şi profesionalism în adunarea şi redarea informaţiei. Iar paragrafele care-i aparţin, din introducerea capitolelor sau de legătură între interviuri, condensează aprecieri ce denotă fineţe psihologică şi profunzime, uneori în formulări memorabile.

Dialogurile alternează confesiuni ale artistului, preponderente, cu mărturii despre acesta şi despre colaborarea cu el, începând cu mama sa şi continuând cu oameni dragi întâlniţi de-a lungul parcursului său artistic: directori de teatru, regizori, dirijori, alţi coregrafi, dansatori, cântăreţi, dar mai ales actori – uneori toţi cei distribuiţi într-un anumit rol.

Răzvan Mazilu e fără îndoială o vedetă a zilelor noastre, în sensul nedemonetizat al cuvântului. Ce mod mai bun atunci decât o carte cu şi despre el pentru cei care doresc să arunce un ochi în spatele cortinei, să se apropie de mecanismele creativităţii sale şi să-l cunoască altfel decât din fotoliu, să-i urmărească pasiunile şi fantasmele?

Joaca de-a dansul din copilărie, primele cursuri particulare, încrâncenaţii ani de şcoală de balet, facultatea. Răzvan Mazilu este un model despre cum, dacă ai o stea polară, răzbeşti prin toate. Numeroasele montări în teatre din Bucureşti, Timişoara, Arad, turnee, participări la festivaluri şi premii obţinute sunt trecute în revistă cu relativă detaşare şi fără nostalgie.

Îl singularizează precocitatea afirmării – e genul de artist despre care se poate spune că „a explodat” ca dansator-coregraf încă de la prima apariţie într-o creaţie proprie, la sfârşitul anilor de liceu. Pentru cine l-a văzut mai târziu, îl singularizează o sumedenie de alte trăsături: faptul că a virat înspre regie fără să o fi studiat pe cea de teatru şi a avut succes; faptul că cultivă un gen rarissim practicat la noi – musicalul; faptul că pendulează între (cel puţin) două lumi, în care se simte la fel de bine – teatrul şi dansul – zonă în care se înrudeşte azi doar cu Gigi Căciuleanu, pe culoare diferite; faptul că, venind din dans, atacă lucrări în care cântul vocal are o pondere însemnată (teritoriu unde o mai întâlnim doar pe Beatrice Rancea cu regiile ei de operă); sau faptul că a ştiut să rămână în relaţii bune atât cu dansatorii şi coregrafii din sfera clasicului cât şi din cea a contemporanului – ceea ce o performanţă în sine!

Din mărturiile despre modul său de lucru reiese un tablou cu interpreţi storşi de energie, dar euforici şi care consideră că fac o practică mai bună în montările sale decât la cursurile instituţionalizate. La rândul lui, Răzvan Mazilu ştie exact ce caută sau ce alege la casting-uri şi nu se sfieşte să ţintească oricât de sus sau de departe, creând în distribuţii alăturări nemaivăzute sau improbabile.

Nu e un secret că balerinii, concentrându-se pe antrenamentul fizic, au mai puţin timp de lectură decât actorii. În plus, lipsa aproape totală a studiului artei actorului face ca înţelegerea rolului şi a relaţiilor dintre personaje să depindă în largă măsură de talentul fiecăruia. Răzvan Mazilu a avut şansa, deloc întâmplătoare, să crească profesional printre actori, mai ales după angajarea la Teatrul Odeon, iar aceasta i-a modelat evoluţia, facilitându-i apoi ocuparea unei nişe pe care domneşte sau, cum frumos spune Sanda Vişan, a reuşit să stabilească un domeniu care îi aparţine absolut: domeniul Răzvan Mazilu.

Ca interpret are o relaţie complexă şi complicată cu propriul său corp, căutând adaptări pentru limitările acestuia şi faţă de trecerea timpului. O adevărată provocare pentru un performer căruia, în mod firesc, îi place să se vadă şi să fie văzut, dar în acelaşi timp e foarte critic cu sine însuşi; un exemplu despre felul cum inteligenţa, talentul şi munca pot prevala asupra dotării native.

Din paginile cărţii transpare şi imaginea omului Răzvan Mazilu: diplomat şi workaholic în pofida permanentului dubiu că nu e suficient de activ, o locomotivă care-i absoarbe în iureşul dăruirii pe actorii-cântăreţi cu care lucrează, strângând prietenii pe viaţă mai degrabă în cercul contactelor profesionale, discret cu viaţa sa privată, contribuind cu generozitate prin fundaţia sa PerfoRM pentru cauze în care crede, îndrăgostit de călătorii, cu un imaginar într-o continuă efervescenţă…

Dar mai bine citiţi cartea Sandei Vişan şi o să vă pară rău, ca şi mie, că nu i-aţi văzut toate spectacolele.

 

Vivia Săndulescu

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/05/1212.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/05/1212-150x150.jpgsorina.goiaRecenzii
 Răzvan Mazilu. De la dans la musical este o carte scrisă nu după sfârşitul carierei acestuia ci pe parcurs, din iubire şi admiraţie faţă de un artist atât de atipic şi încă plin de surprize. Admiraţie cu atât mai…admirabilă cu cât autoarea însăşi, Sanda Vişan, are un traseu profesional...