În panorama artistică a Operei Române din București, o personalitate cu totul deosebită este tenorul FLORIN DIACONESCU pe care am avut bucuria să-l admir, să-l cunosc, să îi aprofundez arta  și să mă bucur de o frumoasă și trainică prietenie.

Născut la 2 iulie 1942, la Bușteni, Florin Diaconescu a manifestat de mic copil înclinații foarte mari către muzică, începând încă de la vârsta de 5 ani studiul viorii sub îndrumarea profesorului Alexandru Albescu; vioara i-a dezvoltat foarte mult muzicalitatea și sensibilitatea favorizând apariția vocii sale de tenor, care i-a marcat destinul. Și-a desăvârșit studiile muzicale la Institutul Pedagogic din București, secția Muzică, unde a avut ca profesori importante personalități ale pedagogiei românești de la acea vreme precum Ion Băiașu la Canto, Feodor Oancea la Teorie și Solfegiu, Mircea Neagu la Istoria Muzicii și mulți alții. Chiar dacă acest parcurs formativ ar părea atipic pentru devenirea artistică a unui tenor, aprofundând personalitatea artistului Florin Diaconescu la momentul de început a prieteniei noastre, am înțeles ceea ce subliniez de foarte multe ori în meditațiile mele asupra vocilor și destinelor lor: nimic nu este întâmplător în această viață! Nu întâmplător, chiar înainte de a începe studiile universitare, pentru un an a fost profesor de Muzică la Școala din Pucioasa, scurtă și intensă ucenicie pregătitoare a ceea ce avea să urmeze. În cei patru ani de studii la acest prestigios insititut (1962 – 1965), Florin Diaconescu are fericitul prilej de a integra sensibilitatea și talentul său într-o disciplină foarte serioasă care a conferit muzicalității tale o soliditate la baza unui rafinat discernământ tehnic, estetic și stilistic. Cultura asimilată odată cu elevata educație primită în familie s-a extins considerabil în acești ani de primă tinerețe filtrați prin rigorile Pedagogiei Muzicale, conferind tenorului Florin Diaconescu un admirabil academism la baza personalității sale artistice, evoluând printr-o lentă gestație în cursul căreia s-au sedimentat, rând pe rând, toate experiențele sale artistice.

După absolvirea Institutului, Florin Diaconescu a fost angajat la Teatrul Muzical din Galați unde, primii trei ani a cântat în cor (1965-1968), consolidându-și tehnica prin studiul individual catalizat de impactul cu artiștii deja în carieră care îl înconjurau; acumulările trainice i-au consimțit confirmarea ca solist în acest teatru (1968-1969) realizând debutul absolut în rolul lui August din opereta ”Logodnicul din Lună” de Eduard Künnecke; în stagiunea următoare a fost angajat solist la Teatrul Muzical din Constanța unde a cântat până în 1973. În aceste următoare patru stagiuni ale carierei sale începe un lung parcurs artistic de acumulare a unor experiențe repertoriale de o mare diversitate stilistică și istorică,  dovedind de la primele sale debuturi consistența muzicală și estetică a unei personalități artistice de anvergură. Așa se explică faptul că, din generația sa de tenori, Florin Diaconescu a fost ales să interpreteze rolul titular al operei ”Hamlet” de Pascal Bentoiu, la premiera absolută în formă de concert de vineri 19 noiembrie 1971 alături de marea soprană Emilia Petrescu; succesul este total și unanim (atât de public cât și de critică) și primește invitații repetate să cânte la opera bucureșteană; numele lui Florin Diaconescu se afirmă din ce în ce mai mult; este solicitat la București atât în reprezentații de repertoriu cât și în seri extraordinare cu participarea artiștilor străini; mi-l amintesc cu mare plăcere și profundă emoție în ziua de vineri 20 martie 1973 în spectacolul cu ”Lakmé” de Delibes, în care rolul titular era interpretat de marea soprană Mady Mesplé, una din legendarele interprete ale acestui rol; Florin Diaconescu i-a fost partener plin de sensibilitate și de farmec evoluând impresionant în duetele din actele I și III; distribuția rolurilor principale era completată de către basul Nicolae Florei (Nilakantha) și mezzosoprana Dorothea Palade (Mallika).

În toamna anului 1973, Florin Diaconescu este angajat solist al Operei Române din București unde a fost activ aproape patru decenii, afirmându-se treptat pe scenele tuturor teatrelor și filarmonicilor din țară și în străinătate prin turnee (individuale și colective) întreprinse în Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Franța, Germania, Grecia, Israel, Italia, Iugoslavia, Polonia, Rusia (fosta URSS), Singapore, Turcia, Ungaria, etc.

Repertoriul său a fost foarte amplu și foarte divers, abordând toate genurile și stilurile de la baroc la compozitorii contemporani şi cântând în opt limbi. Din repertoriul de operă a abordat următorii compozitori ai creației universale cu respectivele opere: Bellini (”Norma”), Bizet (”Carmen”, ”Les pecheurs de perles”), Boito (”Mefistofele”), Ceaikovski (”Evgheni Oneghin”), Cimarosa (”Il matrimonio segreto”), Delibes (”Lakmé”), Donizetti (”Lucia di Lammermoor”), Gounod (”Faust”), Leoncavallo (”I Pagliacci”), Massenet (”Manon”, ”Werther”), Moniuzsko (”Conacul cu stafii), Mozart (”Don Giovanni”, ”Die Zauberflötte”, ”La Clemenza di Tito”, ”Die Entführung aus dem Serail”, ”Bastien et Bastienne”), Offenbach (”Les Contes d’Hoffmann), Puccini (”La Bohème”, ”Madama Butterfly”, ”Gianni Schicchi”, ”Turandot”), Rimski-Korsakov (”Legenda orașului nevăzut Kitej”), Renzo Rosselini (”Sguardo dal ponte” – doar o singură reprezentație din motive de drepturi de autor), Rossini (”Il Barbiere di Siviglia”), Richard Strauss (”Ariadne auf Naxos”), Verdi (”La Traviata”, ”Rigoletto”, ”Il Trovatore”, ”Don Carlo”, ”Nabucco”, ”Un ballo în maschera”, ”Falstaff”), C.M.von Weber (”Der Freischütz”); a interpretat roluri foarte complexe în operele compozitorilor români George Enescu (”Oedipe”), Paul Constantinescu (”O noapte furtunoasă”), Gheorghe Dumitrescu (”Meșterul Manole”), Pascal Bentoiu (”Hamlet”, ”Amorul Doctor”), Sergiu Sarchizov (”Trei generații”), Anatol Vieru (”Iona”), Cornel Trăilescu (”Bălcescu”, ”Motanul încălțat”, ”Dragoste și Jertfă”), Doru Popovici (”Noaptea cea mai lungă”), Nicolae Moldovan (”Trepte ale istoriei”), Paul Urmuzescu (”Eminescu”), Adrian Iorgulescu (”Rivuluția”) contribuind considerabil la afirmarea și consolidarea artistică a creației românești. Filtrele valorice ale istoriei teatrului liric au consacrat Hamlet din opera omonimă a lui Bentoiu drept rolul capital al lui Florin Diaconescu; modernitatea abordării componistice de către Pascal Bentoiu a conferit rolului Hamlet o deosebită complexitate, prin țesătura vocală foarte dificilă, relația cuvânt – sunet de mare profunzime în contextul unui limbaj muzical original și robust, orientat unei lecturi psihologice cu totul deosebită, aplicată personajului comparativ cu precedentele tratări muzicale și vocale din istorie. Florin Diaconescu, la doar 29 de ani, a realizat o magistrală interpretare a acestui rol atât la premiera absolută în formă de concert din 19 noiembrie 1971 cât și la premiera de la Opera Română din București care a avut loc vineri 26 septembrie 1975 într-o primă producție scenică în regia lui George Teodorescu, scenografia lui Roland Laub; sub bagheta dirijorului Paul Popescu, alături de Florin Diaconescu în rolul titular și în Vocea Spectrului, evoluau două garnituri de soliști la majoritatea rolurilor: Gheorghe Crăsnaru și Adrian Ștefănescu (Regele), Nicolae Andreescu și Marcel Angelescu (Polonius), Silvia Voinea și Emilia Petrescu (Ofelia), Iulia Buciuceanu (Regina Gertruda), Maria Slătinaru-Nistor (Regina Actriță), Ion Stoian (Regele Actor), Virgil Palariu și Adrian Gheorghiu (Lucianus), Octav Enigărescu și Lucian Marinescu (Osrick), Eduard Tumagian și Nicolae Constantinescu (Laertes); pregătirea corului a fost asigurată de legendarul maestru Stelian Olariu. De-a lungul celor aproape patru decenii de activitate artistică pe scena Operei Române din București a cântat alături de toți artiști teatrului, cu veteranii din generațiile precedente, cu colegi de generație și cu următoarele generații de artiști care au debutat alături de el. Personal l-am admirat în spectacole sau în concerte de arii și scene din opere alături de: sopranele Zoe Dragotescu, Elisabeta Neculce-Carțiș, Teodora Lucaciu, Elena Dima Toroiman, Maria Şindilaru, Lucia Becar, Mariana Stoica, Magda Ianculescu, Matilda Onofrei, Elena Simionescu, Victoria Bezetti, Marina Mirea, Silvia Voinea, Magdalena Cononovici, Maria Slătinaru-Nistor, Marina Krilovici, Eugenia Moldoveanu, Elvira Cârje, Cornelia Angelescu, Elena Grigorescu, Ligia Grosu, Eleonora Enăchescu; mezzosopranele Zenaida Pally, Elena Cernei, Iulia Buciuceanu, Mihaela Botez, Dorothea Palade, Mihaela Mărăcineanu, Iulia Marpozan, Rodica Mitrică, Veronica Gârbu, Monica Ranetescu, Adina Iurașcu, Ruxandra Vlad, Adriana Alexandru; baritonii Octav Enigărescu, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, David Ohanesian, Vasile Martinoiu, Eduard Tumagian, Lucian Marinescu, Nicolae Constantinescu, Nicolae Urziceanu, Emil Iurașcu; başii Viorel Ban, Nicolae Florei, Ioan Hvorov, Constantin Gabor, Valentin Loghin, Pompei Hărăşteanu, Gheorghe Crăsnaru. Mari dirijori ai Operei Române precum Constantin Bugeanu, Anatol Kisadji, Cornel Trăilescu, Paul Popescu, Constantin Petrovici, Carol Litvin, Lucian Anca şi regizorii Jean Rânzescu, George Teodorescu, Hero Lupescu i-au influenţat mult evoluţia şi devenirea artistică.

A interpretat un amplu repertoriu de muzică vocal simfonică și operă baroc din care selectez titluri precum ”L’Incoronazione di Popea” de Monteverdi, ”Messiah” și ”Alexander’s Feast” de Händel, ”Die Jahreszeiten” de Haydn, Missa în do, Missa în Do, Requiem de Mozart, Missa Solemnis și Simfonia a IX-a de Beethoven, ”La Damnation de Faust” de Berlioz, ”De profundis” de Jean Perrin, Simfonia a VIII-a și ”Das Lied von der Erde” de Mahler, Messa da Requiem de Verdi, „War Requiem” de Britten; din creația românească a genului a interpretat ”Vox Maris” de Enescu, Simfonia a VIII-a de Berger, „Terra Daciae” de Mircea Chiriac, „Flăcări negre” de Pascal Bentoiu, etc. Tenorul Florin Diaconescu a iubit foatre mult și genul de operetă apărând cu mari succese în ”Liliacul”, ”O noapte la Venezia”, ”Voievodul ţiganilor” și ”Sânge vienez” de Strauss, ”Bal la Savoy” de Paul Abraham, ”Secretul lui Marco Polo” de Lopez, ”My Fair Lady” de Loewe, ”Ana Lugojana” de Filaret Barbu, ”Lăsați-mă să cânt” de Gherase Dendrino; de foarte multe ori a cântat în spectacole și concerte alături de soția sa, marea artistă de operetă, Daniela Diaconescu http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/?p=25616

Florin Diaconescu a fost și un rafinat interpret de lied abordând foatre mulți compozitori din creația universală dar și mulți compozitori români din trecut și din timpul carierei sale precum George Enescu, Eduard Caudella, George Dima, Ciprian Porumbescu, Mihail Jora, Mihail Jora, Paul Constantinescu, Pascal Bentoiu, Felicia Donceanu, Doru Popovici și foarte mulți alții.

Mi-l amintesc cu mare plăcere la primul său Recital de Lied de la București, în ziua de luni 4 martie 1974, la Sala Mică a Palatului. Era un dublu recital; în prima parte, Florin Diaconescu acompaniat de Doina Micu iar în partea a doua, soprana Valeria Rădulescu acompaniată de Teodor Sibiceanu. Sala era plină, cu foarte multe scaune adăugate și lume în picioare; pe lângă publicul meloman pasionat de lied, se aflau foarte mulți artiști ai Operei și Operetei. Cu acest prilej, Florin Diaconescu interpretase: în primă audiție pentru România Stella che brilli pe versuri de Aurelio Aureli și La Speranza pe versuri de Pietro Metastasio puse pe muzică de Francesco Cavalli, Sei il mio amore de Niccolò Porpora, Reveille pe versuri de Edmond Guinand și Trei Melodii pe versuri de Heine ale compozitorului Georges Hüe; recitalul său continua cu Iuri Șaporin Odată încă, draga-ți față pe versuri de Pușkin, Serghei Rachmaninov Să nu-mi cânți iar, frumoasa mea pe versuri de Pușkin, Nikolai Rimski-Korsakov Nu-mi mai cânta pe versuri de Pușkin, Constantin Silvestri Două Lieduri pe versuri de Heine; deci tălmăcirile lui Pușkin în trei dimensiuni componistice (Șaporin, Rachmaninov și Rimski-Korsakov), Heine în dimensiunea creatoare muzicală a lui Hüe și Silvestri; șapte prime audiții naționale în prima jumătate a recitalului. Era un program care atesta eclectismul și bravura interpretativă a unui artist aflat la doar treizeci și unu  de ani de viață și șase de carieră. A fost un mare succes, comentat minuțios de către Doru Popovici în rubrica sa radiofonică din ziua de miercuri 13 martie 1974. Eram la liceu și urmăream aceste evenimente cu bucuria unui entuziasm imens ce îmi cataliza permanenta acumulare de experiențe muzicale și estetice în toate genurile având în centrul atenției … vocile, vocalitățile … și … vocaliștii … condiții artistice cărora, de-a lungul anilor, le-am definit profiluri analitice complexe și distincte. Florin Diaconescu era în prima sa stagiune de solist al Operei din București, avea experiența a șase ani de carieră dar se impunea printr-o maturitate și o profunzime expresivă care confereau un farmec aparte figurii sale aureolată de o impunătoare frumusețe tinerească. Era deja un … Vocalist … care stimulase un foarte puternic fenomen social în rândurile melomanilor de operă, muzică simfonică, operetă, muzică de cameră și lied.

Am urmărit aparițiile lui Florin Diaconescu pe scena Operei Române din București vreme de un deceniu și jumătate până la plecarea mea din țară. L-am cunoscut personal și am legat o frumoasă prietenie cu el și cu soția sa, soprana Daniela Diaconescu; aveam o plăcere deosebită să dialoghez cu ei despre muzică și, mai ales, despre relația sunet – cuvânt pe care o aprofundau cu pasiune și o ilustrau grandios în interpretările lor rafinat detaliate. Vocalitatea sa de tenor liric era consistentă și generos disponibilă în accentuări dramatice sonore și timbrale dar, în același timp manifesta o ductilitate eficient integrată în agilitate, ornamente, appoggiature cărora le conferea o diferențiată semnificație estetică, foarte bine orientată stilistic, într-o stabilitate tehnică menținută admirabil într-un permanent echilibru. Pe măsură ce am înaintat cultural dar și profesional în aprofundarea fenomenului vocal în planurile tehnic și estetic, am înțeles personalitatea vocală a tenorului Florin Diaconescu mai ales din ariile lui Don Ottavio din ”Don Giovanni” de Mozart, ale căror interpretări figurează pe discul LP Electrecord ST-ECE 01816 din seria Soliștii Operei Române din București. Prima arie – Dalla sua pace – este o arie de linie, într-o agogică foarte lentă, scrisă în Sol major cu un ambitus cuprins între sol1 (nota de pasaj dar și tonica tonalității, repere importante pentru emisie și impostație) și re (dominanta inferioară a tonalității); dinamica agregatului armonic orchestral se desfășoară între piano și mezzoforte cu crescendo și decrescendo; acest context muzical impune vocalității o sonoritate perfect dozată între piano și mezzoforte dar pe o coloană sonoră de calibru mediu – larg intens timbrată și cu un vibrato compact în deplină omogenitate. Măiestria interpretativă a lui Florin Diaconescu corespunde întru totul acestor exigențe mozartiene iar audierea după partitură a acestei mari interpretări oferă satisfacții extraordinare. Florin Diaconescu realizează încă de la primul motiv – Dalla sua pace – un atac perfect impostat (re1 pe vocala A); coboară arpegiat pe acordul de tonică emițând un sol viguros dar elastic ceea ce asigură perfecta emisie pe următorul mi1 pe vocala A a cuvântului pace. În aceste condiții, atacul motivului următor – la mia dipende – tot pe vocala A dar pe tonica sol1 notă de pasaj a tenorului, se realizează cu o desăvârșire perfect integrată estetic într-o coloană amplă și larg cupolată. Fiecare motiv succesiv reprezintă un prilej de încântare artistică – tehnică și estetică – despre care se poate elabora o adevărată dizertație didactică. Dar mă limitez în spațiul acestui studiu să subliniez încă un reper și anume: saltul de cvartă perfectă superioară subîntins de dominanta re1 în sunet ținut o măsură și jumătate pe vocala O a silabei mor și tonica sol1 (nota de pasaj) pe vocala E a silabei te, din cuvântul morte; măiestria realizării acestui salt asigură trăinicia pasajului dar și acea robustitate a vocalității lirice care, după niște ani de acumulări în variate experiențe repertoriale, va putea aborda roluri din categoria lirico spinto și chiar dramatic; este exact ceea ce a realizat în această interpretare Florin Diaconescu și a confirmat ulterior în repertoriul său, de-a lungul anilor îmbogățit cu roluri mult mai robuste decât cele ale începutului de carieră. În cea de a doua arie a lui Don Ottavio – O mio tesoro intanto – geniul mozartian a dat aceiași amplasare pe extensia vocii de tenor (limita superioară sol1 atingând tangențial la1 și limita inferioară re) dar într-un context tonal diferit al lui Si bemol major. Exigențele dinamice sunt cuprinse tot între piano și mezzoforte, cu pasagere accente în forte, iar agogica se desfășoară într-un andante grazioso, deci într-un tempo deloc prea mișcat. Trecând peste diverse detalii tehnice ale frazării, mă voi referi direct la două fraze lungi de agilitate lentă cărora le-am aplicat o analiză cronometrică: prima frază – cercate di asciugar – durează în intepretarea tenorului Florin Diaconescu atât la prima execuție cât și la reluare un interval de timp de 16 secunde în timp ce a doua frază – nunzio vogl’io tornar admirabil legată de motivul următor il mio tesoro intanto – este executată la un interval de timp de 22 secunde; aceste repere cronometrice atestă eficiența dozării coloanei de aer și a emisiei într-un context estetic foarte bine orientat stilistic.

M-am oprit asupra detaliilor virtuozistice ale acestor două arii, deoarece astfel se explică evoluția repertorială a tenorului Florin Diaconescu odată cu maturitatea în lunga sa carieră artistică. Geniul mozartian ne-a lăsat multe și fascinante mistere ale vocalității iar două dintre ele sunt chiar aceste arii ale lui Don Ottavio din ”Don Giovanni”. Dincolo de satisfacțiile și împlinirile artistice, Mozart este un salutar exercițiu vocal, recomandabil la toate vârstele vocii. Sunt arii de Mozart a căror rațională și abilă integrare tehnică și estetică pot fi un catalizator miraculos al evoluției vocale, de la zona lirică spre cea dramatică și invers. Spiritul inventiv mozartian poate guverna sănătatea virtuozistică vocală în oricare moment al vieții și al carierei.

L-am urmărit pe Florin un deceniu și jumătate de afirmări și de succese și aveam să-l revăd în sala Operei Române după un alt deceniu și jumătate în rolul Canio din ”I Pagliacci” de Leoncavallo. Am fost foarte curios să îl ascult în această nouă dimensiune expresivă a vocalității și am avut o frumoasă surpriză: Florin realiza (cu lirismul robust al glasului său) un efect interpretativ dramatic autentic, determinat de tensiunea de contrast dintre repere sonore și timbrale admirabil integrate în lectura sa interpretativă a rolului Canio. Înțelepciunea virtuozismului mozartian (care îl consacrase la începutul carierei) îi oferea acum prilejul unor noi explorări în vocalitate și teatralitate. L-am regăsit după atâta vreme practic neschimbat, la fel de frumos, de expresiv, cu aceiași linie a figurii scenice suple și elegant integrată în interpretare. Revăzându-l după atâta vreme, aveam să aflu despre felul în care evoluase și despre noile dimensiuni artistice atinse. Dar aveam și revelația unui artist care iubește teatrul și publicul și poate dovedi că este același mare artist chiar dacă abordează roluri mici pentru plăcerea de a sta alături de noile generații și de a le fi un îndrumător și un partener de scenă. Impresionant de frumos! …

https://www.youtube.com/watch?v=iaJjeLx7g9I

După patru ani, într-un spectacol al Operei Comice pentru Copii din București în care se realiza o sinteză a acțiunii operei ”Rigoletto” de Verdi pentru publicul foarte tânăr, după treizeci de ani de la debutul în rol, aveam să-l revăd și să-l reascult pe Florin în câteva momente ale Ducelui de Mantua remarcând că atât impostația vocală cât și … costumul Ducelui … îi stăteau perfect …  ca atunci. Pedagogia care a pus bazele discernământului său la începutul studiilor, a continuat să guverneze întreaga lui viață; a devenit treptat propriul său pedagog, lucru foarte rar întâlnit.

Iată cum înțelepciunea mozartiană poate răsplăti un artist cu … tinerețea veșnică … deoarece și astăzi, la împlinirea a trei sferturi de veac de existență, Florin Diaconescu își menține același desăvârșit echilibru fizic, psihic, spiritual și sufletesc alături de minunata sa soție, Daniela, continuând împreună un duet de dragoste pe care, în urările noastre, i-l dorim în sănătate și bucurie ani mulți și fericiți!

 

Dr. STEPHAN POEN

Doctor în Medicină și în Muzicologie

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/06/hqdefault-1-1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/06/hqdefault-1-1-150x150.jpgsorina.goiaRESTITUTIO
În panorama artistică a Operei Române din București, o personalitate cu totul deosebită este tenorul FLORIN DIACONESCU pe care am avut bucuria să-l admir, să-l cunosc, să îi aprofundez arta  și să mă bucur de o frumoasă și trainică prietenie. Născut la 2 iulie 1942, la Bușteni, Florin Diaconescu a...