Luft I

La început era Cuvântul, Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu – și iată Cuvântul a trimis un mesager al dragostei, a locuit printre noi, în mlaștina vieții, a râs cu noi, ne-a spălat mâinile și am mâncat împreună, l-am urât, căci era mai bun decât noi, l-am prins ziua în templu, l-am îmbrățișat, l-am bătut, I-am prins mâinile de un lemn și a murit. De pe cruce privea spre prietenii săi, cei ce l-au urmat până la capăt, iar Creatorul său îi alina durerea. Așa s-a isprăvit. Unii spun că a înviat a treia zi, însă acesta este un mit – mitul creștin, al trimisului lui Dumnezeu ce a murit și încă moare pironit în copac. Și oamenii au iubit acest mit, și-au construit temple în jurul său, resemnându-se infinit față de lume, detestând finitudinea și căutând mântuirea în eternitate.

Luft II

La început era Cuvântul, Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu – și iată Cuvântul a iubit oamenii, căci oamenii în adâncul lor erau buni, purtându-i imaginea divină. L-am căutat fiecare pe calea noastră, iubindu-l în temple, piețe, biserici, celule. Cu toții îl căutăm și cu toții îl găsim unde ne e mai la îndemână. Și ce minunat e faptul că avem absoluta libertate de a ne salva și de a ne descoperi propriul nostru drum. Am trăit din plin, în extazele bucuriei și tremurul suferinței, ne-am înălțat din propria noastră cenușă, făurindu-ne un trup nou – un trup aprins de patos și entuziasm, un trup viu, al imediateții lumii, al prezentului etern și al trăirilor de apucat. Doar așa ne-am putut mântui de ratările celor înguști și de predicile beznei morții, prin viață.

Teologia damnatului – Interstițiul dintre mine și Diferitul

La început era Cuvântul, Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu – și iată Cuvântul s-a vărsat în trup, a locuit printre noi, în mlaștina vieții, a plâns cu și pentru noi, ne-a spălat picioarele și ne-a hrănit, L-am urât, căci diferența dintre mine și El e infinită, L-am prins noaptea în grădină, I-am sărutat obrazul, L-am bătut, I-am prins mâinile de un lemn și a murit. Pe cruce a fost singur – prietenii lui s-au pierdut în mulțime iar Tatăl Său L-a părăsit. Așa s-a isprăvit.

Această clipă damnată urmează patimile lui Christos până la moartea sa, învierea rămânând până astăzi un privilegiu al celor aleși. Sunt spectator al suferințelor Sale și sunt toate cuiele ce L-au străpuns, sunt spectator al tribulațiilor Sale, mai puțin al învierii– și nu pentru că nu am fost chemat, ci pentru că nu am fost ales. Nici măcar nu pot intui o resurecție, privirea mea fiind forțată de orizont, sau, în fine, de mine, să mă resemnez în finitudine ca un apucat, un estet al mlaștinii ce tânjește după nuferi eludându-i orchestrat, întâiul Adam. Eu sunt cel mai abil diversionist al mizerului. Știu că eu sunt autorul acestei devianțe și mă laud cu posibilitățile mele de aparență. Pot simula orice apariție, orice vocabular, orice ,,adevăr” – sunt cel mai excentric flâneur al lui ,,a fi”, campionul contingenței – eu sunt cel mai nenorocit dintre oameni!

Eterna procesiune a damnării

Ruht wohl, ihr heiligen Gebeine (Odihniți-vă în pace, voi mădulare sfinte) – până aici car Patimile după Ioan de J.S. Bach. Toate elucubrațiile vieții mi se frâng în bezna mormântului Hristic. Ratând învierea rămân cu eterna angoasă a absenței, a tăcerii, a abandonului. Eu sunt sărutul lui Iuda, mâinile ,,curate” ale lui Pilat, lepădarea lui Petru, tâlharul rămas pe cruce. Zerfließe, mein Herze, in Fluten der Zähren (Topește-te, inima mea, în râuri de lacrimi) căci Christos este mort.  Săptămâna patimilor, cenzurată fatal de orice trăire a învierii, mi-e eterna procesiune a sinelui, întorcându-mă perpetuu, suferind și eretic în aceealași mizer. Lacrimile acestei damnări nu se preling decât orizontal și tărăgănat, suspendate în întunericul vieții, gonind verticalitatea lacrimală a sfinților ce reușesc să moară final, încheiat, paroxistic. Lacrimile damnării prevăd un deces circular – opacitatea acestora eludând paradisul. Odihniți-vă în pace, voi mădulare sfinte, căci pentru mine voi nu v-ați mai ridicat.

 

,,Cel ce mustră pe Dumnezeu”

 

 

* * * * *

 

NB: ,,Cei mai nenorociți dintre toți oamenii” – 1 Corinteni, capitolul 15, versetul 19

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/08/caspar-friedrich-1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/08/caspar-friedrich-1-150x150.jpgsorina.goiaEseu
           Luft I La început era Cuvântul, Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu – și iată Cuvântul a trimis un mesager al dragostei, a locuit printre noi, în mlaștina vieții, a râs cu noi, ne-a spălat mâinile și am mâncat împreună, l-am urât, căci...