Transgresând preludiile topiturilor de grăsimi, a drojdiilor asudate, a tolănirilor persane și a răcnetelor rafinate păgân, găsim în înghesuirile românești o muzică de un isterism straniu. Într-un fundal abisal, încordată de nunți, botezuri, înmormântări sau doar indigestii sociale spontane, se precipită chemarea unei viori și o ploaie metalică de țambal ce deschide mocirla pământului, sau, în fine, morcila interioară. Contrabasul turbează progresiv un puls bizar, nefiresc, trezind la duhnire un panteism cronic. Însă aceste nuanțe pământii, ce în mod natural ne-ar bloca într-un discurs muzical cadaveric, sunt tăiate de exaltări înalte de fluier și entuziasme arpegiate de acordeoane. Ciocnirea este teribilă, iar rezultatul reverberează deșertăciune. Între : ,,Zi-le maestre!” și ,,crăpatul de zi” (căci aceste gesturi muzicale nu permit sugrumările vreunei partituri) discursul se încheagă într-un eveniment al isteriei, al disperării duse la paroxismul virtuozității. Ne definește cu acuratețe această pocneală etico-estetică – sărăcia ce petrece precum Alexandru Macedon prin India, pantofi și fâș, betoane și balegă, ,,renovări”, un fel de capitalism protestant și ortodoxie, cai putere și doar cai, nașterea Mântuitorului și tunuri cu carbid și multe alte fenomene baroce al existenței balcanice. Este vorba de acel fel-de-a-fi în care pentru că nu prea știi să plângi și să suferi, râzi și salți chiote. Nimic nu e mai îmbibat de angoasă și disperare decât râsul isteric. Și cât demoniac e în fermentările pământului scăldat în drojdie, frâmântat de tălpile vesele ale disperării.

Cel mai elocvent edificiu al isterismului românesc este iarba arsă sub picioarele horelor.

Suntem o izbire a extremelor, un pâlc febril de excese, o trântire a agoniilor – noi suntem singurii ce plângem cu jind după nunți și bem bahic după înmormântări. În măruntaiele noastre, ale românilor, fierbe un amestec muzical contradictoriu – bocetul amar al fericirii și râsul dulce al morții. E ceva ravisant în aceasta.

Îmi vorbea de peste un gard o femeie despre viața ei și a fratelui său – vieți, ce după cum spunea ea, abundau de suferință și ratare. El, fratele, stătea în spatele ei imbrăcat cu un fel de pijamale și cu jumătate din fața acoperită de o pălărie fără niciun fel de practicalitate, soarele-i fiind în acel moment acoperit fumul său de țigară. Ea își întrerupe confesiunea, se întoarce la el și îi predică : ,,Măi omule, dacă mai fumezi așa, o să mori curând!”. Ce i-a răspuns el e și capătul textului meu – a râs cu satanism, de parcă nu exista moarte, și cumva nici viață, și a spus : ,,Și ce?”.

 

Ștefan Bârzu

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/08/Nistor-Coita-2.-Pasaj-4-162x131.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/08/Nistor-Coita-2.-Pasaj-4-162x131-150x150.jpgsorina.goiaEseu
Transgresând preludiile topiturilor de grăsimi, a drojdiilor asudate, a tolănirilor persane și a răcnetelor rafinate păgân, găsim în înghesuirile românești o muzică de un isterism straniu. Într-un fundal abisal, încordată de nunți, botezuri, înmormântări sau doar indigestii sociale spontane, se precipită chemarea unei viori și o ploaie metalică de...