De ce tocmai Don Giovanni, când exista o montare a acestei lucrări (si nu era rea deloc), iar în distribuţie au fost acum mai mult solişti invitaţi decât angajaţi ai teatrului?…

 

Concluzia este clară. După o Văduvă veselă în „haine” politice şi o Lucie di Lammermoor acrobată, a fost dorinţa veche a regizorului Andrei Şerban de a se întâlni cu mitul lui Don Giovanni şi scena bucureşteană i-a fost pusă la dispoziţie.

 

Aşadar, după antecedente, la repetiţia din 26 şi la premiera din 31 august am intrat în sala Operei Naţionale pregătită. Pentru mine, montarea a fost una previzibilă, cu multe „artificii” şi excese. Nu m-a mirat deloc că, în accepţiunea  regizorului, Don Giovanni nu mai are nimic de-a face cu originea lui nobilă, nu mai are palat cu candelabre de cristal, pălărie cu panaş, capă şi spadă şi reverenţe aristocrate. Am acceptat că este un curtezan de mahala, brutal şi mitocan, un fel de beizadea din zilele noastre, care-şi permite orice, cu oricine. Trebuie să recunosc însă că n-am vibrat deloc la gesturile vulgare, la scosul obsesiv al pantofilor şi simularea actului sexual, la stuchelile dintre personaje şi lăsatul chiloţeilor Zerlinei, la amuşinarea lenjeriei intime din geanta (?) Donnei Elvira, la linsul lasciv al degetelor de la mâini sau de la picioare şi ridicatul fustiţelor, la mâncatul „ca haplea” sau la gestul cu copanul de pui aşezat… într-un loc anume. Petrecerea de la sfârşitul actului I, în care muzica vorbeşte de bucurie şi libertate,  se petrece într-o discotecă sau bar, unde corul (pregătit bine vocal de Daniel Jinga) se bâţâie cu mişcări dezarticulate, neavând nimic de-a face cu candoarea muzicii, iar personajele se înlănţuie, se pipăie obscen sau chiar prizează droguri. Este un amalgam de „condimente” scenice care îţi anesteziază mintea, gustat din plin de mulţi spectatori. În timpul ariei lui Leporello, Madamina, Don Giovanni împarte pueril inimioare de hârtie unui grup de 13 femei, iar spectrul Comandorului capătă o concreteţe şocantă în final, prin prezenţa interpretului, proaspăt ieşit din criptă, spoit pe faţă, cu şal de mătase şi urme de ciment pe haine. Tot cu faţa albită şi mai mereu mascat este şi Leporello. Ca să fie totul şi mai… actual, Don Giovanni îşi plăteşte slujitorul cu cardul, se bea whisky, iar Donna Elvira poartă ochelari de scufundări ca să nu observe înlocuirea lui Don Giovanni cu Leporello. După moartea lui Don Giovanni, omorât cu pistolul de „la piccina” (fetiţa începătoare din aria lui Leporello), într-un zgomot infernal de fluiere şi tropăituri năvăleşte în scenă un  grup de poliţişti să facă ordine. Nu prea mai înţeleg nimic şi lumea se amuză.

 

În montarea lui Andrei Şerban se schimbă chiar şi relaţiile dintre personaje, Zerlina îi cântă cea de-a doua arie (cea cu „leacul miraculos” nu lui Masetto, proaspăt „caftit”) ci lui Don Giovanni, iar logodnicii Donna Anna şi Don Ottavio devin în final precum „câinele şi pisica”, scuipându-se şi ironizându-se într-un mod grotesc.

 

Recitativele nu mai respectă nici ele partitura, se spun fie într-o şoaptă insesizabilă, fie urlat sau cu pauze ca la teatrul de proză. (Dirijorul a fost de acord?!…)

 

Costumele (Corina Grămoşteanu) sunt din ziua de azi, cu cravată, papion sau fără, tricouri de bumbac, rochiţe scurte şi foarte scurte, decoltate, furouri, ciorapi cu plasă, pantofi cu toc (mai mereu scoşi din picioare). Don Giovanni e mai mult cu bustul gol (slavă Domnului, că ambii interpreţi sunt băieţi frumoşi!), cu pantaloni şi mantie din piele, dar şi cu un surprinzător veston brodat cu fir preţios de aur, din alt timp şi altă lume. Oarecum surprinzătoare este şi minuscula pălărioară mov din creştetul Zerlinei.

 

O capodoperă în care muzica lui Mozart este numai un suport pentru o puzderie de „găselniţe” regizorale. În punctele vocale importante, soliştii trebuie să facă proba unei rezistenţe fizice extrem de solicitante. Pe aria şampaniei (unde, într-o respiraţie ce ar trebui să ţină aproximativ un minut şi jumătate, baritonul trebuie să dea maximum de virtuozitate), eroul titular se învârte continuu între cele 13 femei, le stropeşte cu şampanie, le miroase sau mai ştiu eu ce le face; pe suava serenadă (o pagină de o inegalabilă poezie) Don Giovanni sare coarda, se spânzură cu ea, o dezbracă pe camerista Elvirei, iar în timpul ultradificilei arii finale, Donna Elvira trebuie să se tăvălescă pe jos, să se ghemuiască şi să se ridice, exact unde ţesătura sonoră este mai grea. Bravo, pentru docilitate şi performanţă, tuturor artiştilor!

La fel de şocant este şi finalul spectacolului. După celebrul sextet,Andrei Şerban ne obligă să tăcem, să medităm (la ce?!)…La ce am văzut sau la cuvintele moralizatoare ale libretului, că fiecare îşi primeşte răsplata faptelor făcute? Cortina cade într-o linişte totală şi abia mai târziu, încep… ovaţiile.

Cu excepţi câtorva ratări la corni şi desincronizări (mai ales, la intervenţiile cuplului Zerlina-Masetto sau la Don Ottavio în final), n-am auzit orchestra. Şi asta e de bine, deoarece s-a cântat cu atenţie şi într-o nuanţă potrivită stilului mozartian. Oricum, tot respectul pentru tânărul dirijor Ciprian Teodoraşcu şi vizunea sa curată în construcţia un edificiu cu planuri clare şi ansambluri vocale bine strunite.

 

Peste distribuţia de la repetiţie voi trece scurt, deoarece au fost întreruperi, iar în unele momente soliştii păreau că se menajează. Dintre ei, nu pot să nu remarc însă, timbrul frumos şi omogen al baritonului Csaba Sandor (Don Giovanni), dicţia şi plăcerea unui cânt autentic italian la tenorul Andrei Lazăr (Don Ottavio), farmecul scenic şi vocal al Mariei Jinga (Zerlina), vocea caldă de soprana lirică a Biancăi Mărgean (Donna Anna) şi evoluţia de mare profesinistă a Antonelei Bârnat (Donna Elvira).

 

La premieră am avut însă alte pretenţii.

În 31 august, toţi interpreţii au avut o valoare aproape egală, cu mici diferenţe, legate îndeosebi de darurile native sau de felul în care şi-au stăpânit emoţiile.

 

Pentru Adrian Mărcan (vedeta scenei Operei din Braşov), Don Giovanni ar trebui să devină rolul vieţii. Are toate datele fizice şi vocale, este înalt, atrăgător, cu multă pasiune şi dezinvoltură scenică. Dacă acordă o mai mare atenţie dicţiei (mai ales în recitative), dacă îşi egalizează strălucirea vocalelor şi conturează mai afectiv reluarea strofelor din serenadă, dacă se „înşurubează” mai năvalnic în spuma şampaniei, putem să-l vedem în acest rol şi pe scenele internaţionale. Eu sper.

În rolul lui Leporello, Iustinian Zetea s-a întrecut pe sine. Acest tânăr serios şi ambiţios ne-a oferit un Leporello sincer şi colorat, atât sonor cât şi actoricesc. Se simte dorinţa lui pentru perfecţionarea detaliului, iar glasul s-a omogenizat şi pe registrul înalt.

Donna Elvira, în tălmăcirea Simonei Neagu, a avut aplomb şi consistenţă, siguranţă intonaţională şi o forţă de convingere fără scădere de tensiune dramatică, deşi, aşa cum am mai spus, la aria finală a fost supusă unui travaliu fizic greu de acceptat.

Cu o strălucire faţetată în diverse tonuri timbrale, unele mai blânde, altele tăioase, a fost şi Cristina Maria Oltean, şcolită la Academia de Muzică din Cluj-Napoca, în rolul Donnei Anna. Este stăpână pe emoţii şi impresionează  prin expresivitate şi disciplină tehnică.

Lirismul glasului de tenor al lui Tiberiu Simu (Don Ottavio) de la Opera Naţională din Cluj Napoca, îl ştiam din alte evoluţii bucureştene. Acum însă, nu a fost într-o formă maximă, caratele timbrale pierzând ceva din valoare. Respiraţia imperfect susţinută, din aria Il mio tesoro, i-a produs şi dificultăţi în rezolvarea favorabilă a pasajelor de virtuozitate vocală. Tiberiu Simu rămâne însă un stilist şi un bărbat plăcut pe scenă.

În cuplul Zerlina-Masetto au fost alăturaţi Antoaneta Bucur din Bucureşti şi Iulian Sandu, solist la Galaţi şi colaborator la Cluj-Napoca. Ambii sunt la început de drum, cu multe emoţii şi, poate de aceea, au avut destule desincronizări cu orchestra. Şi discursul vocal a avut inegalităţi, fiind uşor vătuit (la Iulian Sandu) sau sunete imperfecte ca înălţime (la Antoaneta Bucur).

In ceeace a avut de făcut, basul Marius Boloş (Comandorul) a demonstrat că este de-acolo.

 

Sincere felicitări Primăriei sectorului 5 şi Asociaţiei Culturale Neo Art Romania pentru oportunitatea oferită de a viziona gratuit acest spectacol, timp de şase seri. A fost o acţiune ce ar rebui repetată, chiar copiată şi de alte sectoare, pentru alte instituţii artistice.

 

P.S. Şi totuşi, cine a bătut-o aşa de rău pe Donna Elvira înainte de final?…

 

 

Luminiţa Constantinescu

 

 

credit foto: Paul Buciuţă

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/08/afis-don-giovanni-web-717x1024.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/08/afis-don-giovanni-web-150x150.jpgsorina.goiaCronica
De ce tocmai Don Giovanni, când exista o montare a acestei lucrări (si nu era rea deloc), iar în distribuţie au fost acum mai mult solişti invitaţi decât angajaţi ai teatrului?...   Concluzia este clară. După o Văduvă veselă în „haine” politice şi o Lucie di Lammermoor acrobată, a fost dorinţa...