Moartea

,,Pomenirea înțeleptului nu este mai veșnică decât a prostului; în zilele următoare deja totul este dat uitării; la fel cum moare înțeleptul, tot așa moare și prostul. Am ajuns astfel să urăsc viața, pentru că nu mi-a plăcut ce se întâmplă sub soare, căci totul este deșertăciune și goană după vânt”. (Eclesiastul 2:16-17). Iată astfel cum cu aproape jumătate de secol înainte de marele Socrate iubitorul-de-înțelepciune, Solomon a rostit aceleași drastice și cotropitoare cuvinte :

Nici măcar ,,o viață examinată” nu merită a fi trăită!

Sau, în fine, Socrate a spus-o puțin diferit, însă din rațiuni de igienă textuală și din cauză că el zicea că se va întâlni ,,dincolo” cu alți filosofi, am să o las așa, mai abrupt și greșit, ca filosofia lui de viață. Oricum totul este deșertăciune și goană după vânt. Cumva cam aceasta este ultima febră a înțelepciunii, cea mai umflată angoasă și într-un fel și cea mai ,,cool” atitudine – că ție nu îți pasă că te prăpădești; cum ar spune un bun prieten de al meu poet : ,,că nu e chiar așa”. Dar nu despre asta e vorba. Acum vorbim – sau mai de grabă vorbesc (eu fiind total dezinteresat de recepție pentru că totul e deșertăciune și în fine) –  despre înțelepți și prăpăstiile lor.

La noi, în spectacolul clocotului românesc, găsim în neașteptare un la fel de revoluționar mesaj anti-filosofic, post-modern, antrenat în deconstrucția narațiunilor clasice, derutant, pe ușa din dos, ,,diversionând” și nu diversificând înțelepciunea lumii, mesaj pulverizat în absurd, în ceață, în spatele lui Dumnezeu – ,,Lume, lume, soro lume.” Deja e trasat siajul ecleziastului.

C-așa-i lumea, trecătoare,

Unul naște, altul moare,

Lume, soră lume,

Ăl de naște necăjește,

Ăl de moare putrezește,

Lume, soră lume!

 

Adică oricum tot mori. Plus că surorii tale, Lumea, nu îi pasă de tine.

Învierea

La noi nu prea prinde bine post-modernismul. Nu are aderență. E o chestiune de patologie colectivă. E la marginea reculegerii pre-democratice – adică sună prea mult a comunism, nazism și încordări de astea de la răsărit și de la apus. În colțul celălalt e o atitudine apocaliptică cu privire la ,,-ismele” noi, venite de la copiii ăia cu studii sociale ce dărâmă statui în America. E admirabilă însă rezistența noastră la ,,-isme”. Nimic nu e mai post-modern (nu post-modernist) decât tranșeul acesta ce ține piept oricărei asumări dogmatice. Însă ideologia nu e inamicul din afara tranșeului, ci tifosul și șobolanii dinăuntru. Inamicul nu există decât în limitele absenței. Odată ce îți identifici inamicul, el dispare. Dar cui îi pasă de dialecticile astea Zizekiene? Și ăsta e trecător. Dar când lumea ți-e soră, parcă altfel vezi amurgul zeilor.

Revenind, de aceea noi după ce spunem că ,,totul e deșertăciune și goană după vânt”, băgăm o horă. Nu fiți totuși isterici și nu umflați râsete aiurea – motivul pentru care se încing horele nu e vreun soi de hedonism de ăsta post-nihilist sau vreo derută bahică. Nicidecum, e cu precizie fix opusul – e săparea lucidă a gropii mortuare pentru a te urca ulterior triumfător pe movila de pământ de lângă; și abia atunci poți să te apuci să bei. Să nu uităm totuși că mormântul gol nu e semn al învierii pentru noi, ci profeția căderii în moarte, amintirea fatală a imediatului.

,,Goana după vânt” nu mai poate fi o construcție metaforică ci o gestică literală a rotației unei hore. Nu e vorba de vanitate sau alte lucruri savante, ci e săltatul veseliei în corpul horei, repezeala coordonată a ,,ecclesiei” după aerul vibrat de melodie. Folosesc multe ghilimele pentru că sunt detașat și post-modern.

Socrate a murit, bând din paharul plin veșnic de cucuta ,,cunoașterii de sine”. Solomon a trait în frică și obediență față de Dumnezeu. Știe el oare ce horă valoroasă a pierdut?

 

Ștefan Bârzu

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/10/Last_Judgement-1-1024x539.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/10/Last_Judgement-1-150x150.jpgRevista MuzicalaEseu
Moartea ,,Pomenirea înțeleptului nu este mai veșnică decât a prostului; în zilele următoare deja totul este dat uitării; la fel cum moare înțeleptul, tot așa moare și prostul. Am ajuns astfel să urăsc viața, pentru că nu mi-a plăcut ce se întâmplă sub soare, căci totul este deșertăciune și goană...