Magia unei interprete – IRINA IORDĂCHESCU

 

Am mai scris despre acest spectacol, cu aceeaşi interpreţi în rolurile principale, în luna mai. Eram entuziasmată atunci de armonia stimulatoare de emoţii pe care o creaseră toţi interpreţii, dar mai ales cuplul  dirijor – Cio Cio San, adică Tiberiu Soare-Irina Iordăchescu.

 

În seara de 12 octombrie, magia s-a adunat mai ales în jurul eroinei titulare, ea a reuşit să mă „fure” din sală şi să mă poarte într-o poveste pe care, parcă, n-o cunoscusem niciodată, deşi am văzut zeci de producţii ale acestei opere. Am vibrat, am iubit, am sperat, m-am revoltat, am fost mâhnită, copleşită, dărâmată. În final, deşi am încercat să fiu tare, am suspinat, mi-au dat lacrimile. Micuţul fluturaş din capodopera pucciniană era acolo, pe scenă.

Aşa cum mai spuneam, Irina Iordăchescu nu are nici chip, nici siluetă de gheişă, dar, prin inteligenţă şi un permanent control, se transformă. Gesturile şi mişcările sunt delicate şi convingătoare, tristeţea e decentă, zâmbetul drămuit şi nostalgic. O infinită cromatică vocală însoţeşte trăirea eroinei, iar itinerariului de cânt aproape că nu i-am găsit cusur. Fiecare sunet e la locul lui, glasul păstrează omogenitatea, coboară în pianissime rafinate sau se avântă în zboruri pline de speranţă, murmură, freamătă, învinge. Minunat îi vin şi momentele de mândrie plină de demnitate. În ele, vocea sa mătăsoasă, dar sonoră şi fermă, ne umple sufletele de inefabil. În plus, există acel legato, acea unduire lirică naturală, provenită dintr-o tehnică bine pusă la punct.

Din luna mai şi până acum, interpretarea Irinei Iordăchescu s-a rafinat. Construcţia a căpătat o mai mare stabilitate, a fost îmbogăţită cu elemente noi, încadrate în „rama” feminităţii fragile dar puternice, aşa cum este şi destinul acestei nefericite eroine. Şi totul în limitele notate de Puccini în partitură. Nici de dragul succesului, nici din respect pentru tradiţie, nota finală din arie nu are o durată mai mare decât cea specificată de autor, deşi prelungirea ei ar avea un plus de efect.

Irina  Iordăchescu este cu adevărat, o profesionistă, iar Butterfly-ul ei poate sta pe orice mare scenă a lumii.

 

Din păcate, nu a avut un partener pe măsură, deoarece Călin Brătescu a avut o zi nefericită. La început şi-a tot căutat impostaţia, refugiindu-se în şoapte sau voce de cap, tatonând înălţimea şi strălucirea. Timbrul său frumos de tenor a avut „umbre de nori” chiar şi în duetul de dragoste sau în aria Addio fiorito asil. Păcat!

 

În rolul Suzuki, Antonela Bârnat a mângâiat auzul cu un glas rotund şi catifelat, iar actoriceşte era de-acolo: mignonă, discretă, devotată, cu un mers plutitor şi gesturi miniaturale.

 

Baritonului Ştefan Ignat care, din punct de vedere vocal a avut o evoluţie bună (cu unele inexactităţi în respectarea partiturii), i-aş recomanda o mai sensibilă implicare umană în conturarea unui Consul prietenos şi cald, atât în relaţia cu Pinkerton cât, mai ales, cu Butterfly.

 

În rolul Goro, tenorul Andrei Lazăr a demonstrat că nu există rol mare şi mic, ci plăcerea de a realiza o creaţie vocală şi actoricească în orice.

 

Onorabili au fost şi: Horia Sandu (Bonzo), Daniel Filipescu (Yamadori), Cristina Eremia (Kate), Dan Indricău (Comisarul Imperial), Adrian Ionescu (Ofiţerul stării civile). Distribuţia a fost completataă de adorabila fetiţă Sophia Niculae, în rolul Copilului.

 

Sub mâna (?) dirijorului Marcello Mottadelli, orchestra şi corul (maestru  de cor  Daniel Jinga) au avut o evoluţie onorabilă, dar nu au mai sunat ca la Tiberiu Soare. Nu a existat acea fluiditate lirică plină de emoţie şi sentiment, existentă în partiturile compozitorului de la Torre del Lago, nici subtilităţile sonore ale unei lumi exotice, parfumată, plină de gingăşie. Orchestra a cântat în unele locuri prea tare, cu mici decalaje (chiar şi la Corul mut), aspru şi cu sunete nescrise în partitură. În primul act, tempo-urile lui Marcello Mottadelli au surprins faţă de cele ştiute din integrale de referinţă, semnate de: Erich Leinsdorf (cu Anna Moffo şi Leontyne Price), Herbert von Karajan (Mirella Freni), Tullio Serafin (Renata Tebaldi), Giuseppe Sinopoli (Mirella Freni), Antonio Pappano (Angela Gheorghiu).

 

În concluzie, un spectacol care a stat, înainte de orice, sub magia interpretei titulare, Irina Iordăchescu, deşi numele ei nu era consemnat pe uriaşul panou publicitar din faţa Operei Naţionale Bucureşti.

 

Luminiţa Constantinescu

 

Foto: Paul Buciuta

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/10/unnamed-2-1024x671.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/10/unnamed-2-150x150.jpgsorina.goiaCronica
 Magia unei interprete – IRINA IORDĂCHESCU   Am mai scris despre acest spectacol, cu aceeaşi interpreţi în rolurile principale, în luna mai. Eram entuziasmată atunci de armonia stimulatoare de emoţii pe care o creaseră toţi interpreţii, dar mai ales cuplul  dirijor - Cio Cio San, adică Tiberiu Soare-Irina Iordăchescu.   În seara de...