Pian şi vioară. Zilele acestea, dintr-un mai-degrabă-ludic impuls de a verifica aplicabilitatea matematicii la evaluarea sforţărilor umane, încercam să imaginez curba de asimilare a celor două instrumente muzicale. Care – în afară de faptul că sunt, în clasica viziune, instrumentele de excelenţă – nu prea au multe în comun, ceea ce se poate vedea şi matematic…

Dacă încercăm să figurăm, prin transpunere grafică, strădaniile pe care le parcurg persoanele ce se dedică acestor două instrumente, vom obţine curbe de asimilare foarte diferite, iar profilurile respective ne vor duce la concluzii interesante.

Să ne imaginăm deci (şi chiar să trasăm pe hârtie) graficele funcţiei de asimilare pentru pian şi apoi pentru vioară: pe axa orizontală (abscisa, cum i-ar spune tocilarii) considerăm efortul/timpul alocat, aproximat vag ori considerat în unităţi mai concrete, fie ele ore, zile, ani, sau chiar lecţii de scolastică pregătire – după abordare, orar sau ambiţie –, iar pe axa verticală (ordonata, ibidem) să urmărim un cuantum al stăpânirii instrumentului. (Asta presupunând cu indulgenţă că e posibilă o evaluare cantitativă a asimilării.) De la început şi până când ucenicul devine maestru.

Şi vom vedea cu ochii şi mânuţele proprii că avem de-a face cu instrumente muzicale nu doar diferite, ci chiar opuse: cu pianul scoţi sunete plăcute (chiar şi armonioase) de la primele contacte, pe când vioara necesită multă “gimnastică” pentru a ieşi din perimetrul de început al zgomotului. Iar ulterior, pe măsură ce studiul continuă, vioara devine instrumentul monofonic tot mai docil, pe când pianul – mai ales prin polifonia sa atât de substanţială – deschide fronturi incomensurabile.

Sunt instrumentele acestea aşa de contrare că putem chiar accepta anti-simetria: cele două grafice ne apar (cel puţin în prima parte a procesului) ca fiind oglindite pe diagonala dintre axe (ceea ce în matematică se numeşte funcţie inversă şi se notează cu f-1).

[Figură: Dependenţa asimilării instrumentelor de efortul alocat]

 

Puţin probabil ca părinţii de copii, atunci când se confruntă cu primele decizii muzicale, să aleagă – hotărând viitorul odraslelor – pe baza unor considerente matematice, ignorând alte motivaţii ori influenţe (mai mult sau mai puţin subiective ori conjuncturale). Dar să recunoaştem că analiza propusă aici ne dezvăluie o perspectivă inedită.

Revenind la grafic: persoanele cu ceva (reminescenţe de) pasiune pentru matematică vor fi observat că cele două grafice seamănă cu două funcţii clasice: ‘exponenţiala’ şi ‘logaritmica’, similitudine argumentând în plus antagonismul celor două instrumente din perspectiva asimilării.

Pe de altă parte trebuie să revelez şi slăbiciunile modelării propuse:

  • vizând un domeniul al artei, este îndoielnică orice tentativă de a cuantifica “asimilarea instrumentului muzical” (deşi, trebuie să admitem, o parte din efortul dedicat se subscrie sintagmei ‘tehnică instrumentală’), aşa încât ce am propus aici trebuie perceput mai degrabă ca o joacă a cunoaşterii decât ca instrument psiho-pedagogic;
  • anumite particularităţi subiective (coordonarea psiho-motorie, urechea muzicală, entuziasmul, ambiţia – chestiuni asupra cărora ne-am mai aplecat şi în alte pagini) pot fi atât de evoluate încât respectivele persoane să nu se conformeze modelelor generice;
  • apoi, aşa cum văzurăm, aproape că am comparat mere cu pere, aspect subliniat şi dacă notăm că unul este instrument eminamente interpretativ, iar celălat are o îndelungată carieră componistică;
  • dar cea mai afurisită este sugestia imposibilităţii de a atinge perfecţiunea muzicală: tendinţa asimptotică a graficului ne-ar sugera că doar la efort infinit se obţine absolutul; or, pentru a rămâne într-o zonă de bun-simţ, e preferabil să acceptăm că, da!, într-o viaţă de om dedicată studiului se poate ajunge la o… anumită desăvârşire.

Apoi – tot din considerente ‘umanitare’ – e necesar să accentuăm firescul abaterilor de la graficul teoretic, acceptând apariţia de întâmplătoare suişuri şi coborâşuri pe curba vieţii. Astfel, oricâtă desăvârşire ar fi atins dummy-ul nostru în genul său muzical, ieşirea lui din cotidian traiect, întâlnirea lui cu vreun muzician de altă speţă, îi poate deschide noi orizonturi, respectiv îi poate face loc pentru un alt palier pe graficul evoluţiei în virtuozitatea instrumentală (iar de intrăm cu analiza şi în zona componistică, atunci influenţările vor fi şi mai fecunde). Speculând ideea, naiv şi contra-factual, ne putem imagina diverse intersecţii culturale: David Oistrakh cu Mani Neumann, Sviatoslav Richter cu Tori Amos, ori Keith Emerson cu Stéphane Grappelli, ş.a.m.d..

 

Mircea Băduţ

(30 iunie 2014)

 

* * * * *

MIRCEA BĂDUŢ (n. 15 noiembrie 1967, la Râmnicu-Vâlcea) a absolvit Facultatea de Electrotehnică în 1992, la Craiova.

A scris unsprezece cărţi de informatică (unele dintre acestea au fost şi reeditate): Calculatorul în trei timpi (2012/2007/2003/2001), AutoCAD-ul în trei timpi (2011/2006/2004), GIS – sisteme informatice geografice (2007/2004), Sisteme geoinformatice pentru electroenergetică (2008), Sisteme geo-informatice pentru administraţie şi interne (2006), Informatica în management (2003), Bazele proiectării cu MicroStation (2001), Bazele proiectării cu Solid Edge (2003/2002), Informatica pentru manageri (1999), Calculatorul personal (1995), Bazele utilizării şi programării PC-urilor (1994).

A participat cu lucrări la câteva zeci de conferinţe/simpozioane tehnico-ştiinţifice din România şi din Europa. • A scris peste trei sute de articole tehnico-ştiinţifice pentru reviste din România (şi câteva din Europa).

Traduce articole pentru revista Science in school, publicaţie EIROforum/EMBL (2011-2015).

Proze SF scurte în Almanahurile Anticipaţia (1997) şi Science-Fiction (2007, 2008) şi în revista Helion (Timişoara).

Două eseuri în publicaţia Dilema veche (2007, 2013).

Debut cu volum de proză (ficţiuni şi eseuri): Ficţiuni Primare (2006). Coautor – alături de fiica sa – al cărţii Ficţiuni Familiare (2011), cuprinzând ficţiuni, eseuri şi poezii.

Autor al cărţii ”Întoarcerea fratelui risipitor” (Editura Europress, 2014): micro-romanul omonim este o reinterpretare speculativ-gnoseologică a mitului biblic.

Autor al cărţii ”DonQuijotisme AntropoLexice” apărută în două ediţii  (Editura Europress, 2015, 2017), cuprinzând eseuri cvasi-antropologice şi reinterpretări de legende româneşti.

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/10/mircea-badut-donquijotisme-antropolexice-2017-1-182x300-1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/10/mircea-badut-donquijotisme-antropolexice-2017-1-182x300-1-150x91.jpgsorina.goiaEseu
Pian şi vioară. Zilele acestea, dintr-un mai-degrabă-ludic impuls de a verifica aplicabilitatea matematicii la evaluarea sforţărilor umane, încercam să imaginez curba de asimilare a celor două instrumente muzicale. Care – în afară de faptul că sunt, în clasica viziune, instrumentele de excelenţă – nu prea au multe în comun,...