80 de ani frumoşi, în ziua de 30 octombrie

 

Îmi place mult baletul, dar niciodată nu am realizat o emisiune de profil sau nu am scris o cronică deoarece nu am studii de specialitate şi nici o experienţă de spectator, care să-mi motiveze opiniile. Singura cu care am făcut excepţie, a fost Ileana Iliescu, acum  şapte ani.

 

M-am îndrăgostit subit de ea, la intrarea mea în Televiziunea Română, vizionând filmul pe care i-l realizaseră colegele mele Marga Huss-Crăciun şi Marcela Popescu, împreună cu operatorul Viorel Sergovici. Nu-mi închipuiam mai multă expresivitate, mai multă forţă sau gingăşie, exprimate prin dans, ca acelea demonstrate de Luly Iliescu în: Lacul lebedelor, Şeherazada, Moartea lebedei, Coppélia, Don Quijote, Floarea de piatră. Am căutat-o apoi şi în documentele din arhivă şi am fost la fel de entuziasmată de Capriciul spaniol, Carmen, Fântâna din Bahcisarai sau Domnişoara Nastasia.

 

Ileana Iliescu rămâne un simbol care face din corpul omenesc –  o expresie, din mişcare şi gest – o emoţie. În dans, ea a „desenat” sentimente, trăiri, pasiuni, prin perfecţiunea pasului şi siguranţa piruetelor, prin anvergura saltului şi viteza rotaţiilor, prin uşurinţa zborului şi avântul bine controlat, printr-un corp svelt, echilibrat şi printr-o disciplină fizică mereu împrospătată. A făcut-o cu talent, muncă, devotament, rigoare şi multă, multă bucurie.

În casa sa coexistă armonios trecutul şi prezentul. Peste tot, flori, poze, afişe, amulete şi păpuşele, tablouri, icoane şi fotografiile celor dragi.

 

Vizita pe care i-am făcut-o acasă  era motivată şi de apariţia cărţii Viaţa mea, dansul pusă în pagină de muzicologul Anca Florea.

 

  • Cartea are 300 de pagini de mărturii şi fotografii. Ai aşa o memorie uluitoare sau ai avut şi un jurnal de amintiri?
  • Să fiu sinceră, nu am o memorie ieşită din comun, dar, în cele câteva luni în care d-na Anca Florea a avut răbdarea să mă asculte, nu prea am avut somn. La ore târzii, în care lumea dormea, eu mai derulam câte o secvenţă fie din copilărie, fie din carieră;  ziua, ea era pusă pe hârtie. Am dedicat cartea părinţilor, cărora le datorez şi arta mea.
  • Ei ţi-au fost şi modele umane?
  • Când eram copil, chiar afirmam că eu n-am să mă căsătoresc decât dacă găsesc un soţ ca tata. De altfel, iubirea pentru ei m-a făcut să mă întorc mereu în Romania, indiferent de frumuseţea oraşelor prin care am dansat. Mama a vrut şi ea să fie balerină şi îmi povestea că la balurile tinereţii sale de la Mediaş, era aleasă mereu drept „regină”. Tot ea m-a dus de mână şi la primul curs de balet de la Şcoala Populară de Artă din Braşov, oraş în care ne-am mutat după trei ani petrecuţi la Sighişoara. Aşa am devenit încet, încet, ceea ce sunt azi. Din punct de vedere tehnic, poate nu sunt perfectă, cum sunt unele balerine actuale, dar am ştiut să…trec rampa, mi-am atins ţelul şi acum sunt fericită. În plus, am dragostea şi admiraţia publicului meu. Asta e cea mai mare avere cu care mă mândresc. (Interviu pentru TVR, anul 2010)

 

Ileana Iliescu s-a născut la Sighişoara la 30 octombrie 1937, cu numele Ileana Wagner, dintr-un tată inginer de origine germană şi o mamă casnică, grecoaică. Dată fiind prigoana cu care erau trataţi nemţii după război, într-o zi, în care mama sa fusese chestionată de o patrulă de stradă, familia hotărăşte să-şi schimbe numele din Wagner, în Iliescu (după prenumele Ilie al tatălui). Cu acest nume vine în Bucureşti, la liceu, pe la vârsta de 9 ani. Cel mai mult a studiat însă baletul în particular, cu Anton Romanovsky, cel care a insistat în studiul aprofundat al braţelor, în expresia privirii şi în ţinuta capului, însuşiri rare pe care le poţi admira şi astăzi la Ileana Iliescu, urmărind pelicula cu Moartea lebedei de Saint-Saens. Suferinţa şi resemnarea chipului se armonizează perfect cu onduleurile şi zbaterile elegante ale mâinilor, într-o prăbuşire finală lină, liniştită, cu o ultimă zvâcnire a braţului stâng.

 

În timpul activităţii pe scena Operei a lucrat mult cu Oleg Danovski, pe care l-a admirat nu numai pentru fantezia lui debordantă, care o depăşea pe aceea a unor regizori ca Fellini sau Zeffirelli, ci şi pentru  duritatea lui profesională, fără compromisuri sau indulgenţe. Oleg Danovski admira pe cei care erau puternici, muncitori, curajoşi, care îşi susţineau punctele de vedere cu argumente solide. Alături de el, Ileana Iliescu îi situează pe coregrafii Vasile Marcu şi Tilde Urseanu. A fost colegă cu: Irinel Liciu, Valentina Massini, Magdalena Popa, Elena Dacian, Cristina Hamel, Pavel Rotaru, Petre Ciortea, Gabriel Popescu, Gheorghe Iancu, Gheorghe Cotovelea, Ion Tugearu, Marinel Ştefănescu, Gelu Barbu, Amatto Checiulescu şi alţii.

 

Primul rol solistic a fost Rusalka (1954), dar marele debut îl consideră pe cel din Odette-Odile din Lacul lebedelor de Ceaikovski. La fel de grele consideră  că sunt şi rolurile din Frumoasa din Pădurea Adormită de acelaşi compozitor, Giselle de Adolphe Adam, Şeherazada de Rimski-Korsakov, Mandarinul miraculos de Bela Bartok, Raymonda de Glazunov, Tricornul de Manuel de Falla, Fântâna din Bahcisarai de Boris Asafiev, Carmen de Bizet-Scedrin sau pe cele în care trebuie să-ţi dai drumul la toată forţa dinamică, la o expresivitate debordantă, cum este cel din Don Quijote de Ludwig Minkus, cel mai iubit rol al său.

 

După propriile sale mărturisiri, în ziua de spectacol sărea peste antrenamentul la bară. Ajungea la teatru cu 4-5 ore înainte, îşi aranja amuletele şi iconiţele în cabină, îşi punea o muzică în surdină la casetofon, se încălzea pe loc, se concentra pe momentele grele, îşi punea sacâz pe poante şi aştepta  până la ultimul gong, intrarea în scenă.

 

  • Ce fel de balerină ai fost?
  • Imi place întrebarea. Eram superstiţioasă, nu-mi plăceau pisicile negre sau popii când mergeam la spectacol, dar am fost o balerină eroică, adică puternică, de forţă, de tehnică. Un fel de Amneris, Carmen sau Azucena în balet. Pentru rolurile lirice, pline de poezie, erau colegele mele Magdalena Popa sau Leni Dacian.
  • Care a fost cea mai frumoasă montare?
  • Cele clasice toate erau frumoase, pentru că erau împrumutate de la teatrele mari. Mie mi-a plăcut îndeosebi Floarea de piatră de Serghei Prokofiev, unde costumul meu de Regină a Muntelui sugera o reptilă (un maieu mulat pe corp, de culoare verde crud cu arabescuri, cu un capişon strălucitor, în aceeaşi culoare) şi era în perfectă concordanţă cu decorul.
  • Cel mai bun partener?
  • Marinel Ştefănescu, pe care eu l-am ridicat din ansamblu. Pe el şi pe Gheorghe Iancu.
  • Cea mai bună scenă pe care ai dansat?
  • In orice caz, nu a noastră. Are atât de multe gropi şi denivelări, încât la un spectacol, am făcut o smulgere de ligament care m-a obligat la trei săptămâni de ghips şi o lungă recuperare. O mai grozavă accidentare a fost însă  în Italia, când la o repetiţie cu Don Quijote (spectacol montat de Marinel), mi-am luxat genunchiul şi, timp de cinci ani,  am dansat numai cu infiltraţiile doctorului Chirică.
  • Cele mai frumoase amintiri?
  • Lacul lebedelor la Teatrul Balşoi din Moscova şi Giselle  la Kirov (Mariinski) din Sankt Petersburg. Foarte dragi îmi sunt şi amintirile de la Terme di Caracalla, după Don Quijote,  sau cele de la Arena din Verona, după Aida de Verdi. Doamne, ce emoţii am avut până am coborât (împreună cu Gheorghe Iancu) cele 80 de trepte până în scenă!… Nu ştiu cum se făcea, când aveam de dansat „partituri” grele, aveam şi scări de coborât!… Obsesia vieţii mele artistice!

 

Ileana Iliescu şi-a început activitatea de pedagog al dansului la invitaţia lui Marinel Ştefănescu la o Academie din Torino, care însuma 800 de elevi, din toată lumea, repertizaţi într-o diversitate de sedii. Acolo i-a întâlnit şi pe foştii săi colegi: Gheorghe Cotovelea, Valentina Massini şi, bineînţeles, Marinel Ştefănescu. După o experienţă de 11 ani, se întoarce în ţară unde este numită Directoarea Companiei de Balet de la Opera Naţională, calitate în care împrospătează şi multiplică ansamblul, face câte 3-4 premiere pe an şi duce colectivul în multe turnee artistice peste hotare.

 

  • Draga mea Luli (cum îţi spune toată lumea), ai avut o activitate densă şi lungă, de peste 50 de ani, dar ai fost şi o femeie plină de energie, mereu atentă cu eleganţa sa vestimentară, mereu prezentă la evenimentele culturale, ai avut două mariaje, cu doi doctori, unul stomatolog, altul ortoped, ai condus peste 15 maşini diferite ca marcă, adică ştii să îţi trăieşti viaţa. Aşadar, îmi permit să-ţi pun o ultimă întrebare. Care a fost, de fapt, iubirea vieţii tale?
  • (Râde)… Marinel Ştefănescu, cu toate nebuniile sale şi cu toată diferenţa de 9 ani care exista între noi, el fiind mai tânăr. Acum însă, după o viaţă agitată ca a mea, singurătatea îmi pică bine. Am timp să mă gândesc. Regret că nu am un urmaş, dar am foarte mulţi prieteni şi admiratori. Consider însă că deviza traiectoriei mele nu poate fi mai bine definită, decât însuşi titlul cărţii mele, Viaţa mea, dansul.             (Interviu pentru TVR, 2010)

 

 

Luminţa Constantinescu

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/10/download-5.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/10/download-5-150x150.jpgsorina.goiaRecenzii
80 de ani frumoşi, în ziua de 30 octombrie   Îmi place mult baletul, dar niciodată nu am realizat o emisiune de profil sau nu am scris o cronică deoarece nu am studii de specialitate şi nici o experienţă de spectator, care să-mi motiveze opiniile. Singura cu care am făcut excepţie,...