De-abia în ziua de 9 octombrie 2017, când am aflat că o boală nemiloasă şi galopantă l-a luat dintre noi, am realizat că arta muzicală românească a sărăcit cu încă un reprezentant de valoare. Instantaneu, mi-a revenit în memorie momentul în care l-am cunoscut. Era în Sala de concerte Mihail Jora a Radiodifuziunii Române, la realizarea înregistrării operei Cenuşăreasa de Rossini, pentru filmul de televiziune ce urma să se toarne la Castelele Bran şi Peleş, în anul 1995.

 

Îl ştiam pe Gheorghe Roşu din apariţiile sale pe podiumul de concert, singur sau alături de Emilia Petrescu şi Martha Kessler, în Requiemul de Mozart sau cel de Verdi, Simfonia a IX-a sau Missa Solemnis de Beethoven, Oratoriile Messias de Haendel, Matthaus Passion de Johann Sebastian Bach sau Anotimpurile de Haydn, Oratoriul de Paşti de Paul Constantinescu şi altele. Niciodată nu vorbisem însă.

Aşadar, la un prim contact, m-au impresionat vorba blândă şi molcomă, stilul politicos şi plin de deferenţă cu care interacţiona şi limpezimea unei priviri azurii, sinceră şi oarecum, şăgalnică. În timpul colaborării la filmare şi, apoi, la realizarea celei de-a doua producţii de televiziune cu Paiaţe de Leoncavallo, a adăugat alte şi alte calităţi umane de excepţie: erudiţie, modestie, simplitate, integritate, seriozitate, punctualitate, înţelepciune.

 

Din punct de vedere artistic, am fost de-a dreptul şocată văzând transformarea radicală a artistului sobru, cu papion şi frac, într-un personaj inedit, plin de nuanţe comice, de cea mai bună esenţă. Tălmăcirea lui Gheorghe Roşu  în rolul Don Magnifico din opera rossiniană poate rivaliza cu a oricărui mare cântăreţ-actor al lumii. Trăirea sa artistică fascina şi stimula întreaga echipă de interpreţi şi realizatori. Ne lipsea când nu avea de filmat.

 

L-am regăsit cu bucurie în sala sa de cursuri de la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj- Napoca, în anul 2009, când am putut să stăm puţin mai mult de vorbă, pentru o emisiune-portret.

 

  • Sunteţi profesor aici, încă din anul 1971, aveţi o clasă de 15 studenţi obişnuiţi sau masteranzi. Sunt copii buni?
  • Nu pot vorbi încă de talente de excepţie, deoarece sunt foarte tineri. Nu sunt o generaţie compactă, cum a fost cea a lui Alexandru Agache, Elena Andrieş şi Mircea Sâmpetrean, dar tocmai prospeţimea lor îmi provoacă dorinţa de aventură.
  • Deşi aţi fi putut aminti măcar câteva nume de foşti discipoli care fac acum o carieră mai mult decât onorabilă (Marius Budoiu, Marian Pop, Petru Burcă, Teodora Gheorghiu, Adriana Feşteu, Iulia Merca,Borbola Balázs, Zoltan Nagy, Adrian Mărcan, Cosmin Sime, ş.a.),  din modestie, îmi spuneţi doar de copiii recenţi. Aveţi însă o strălucire aparte în ochi…
  • Pentru că relaţia mea cu ei este o altfel de pedagogie, una fără catedră, de la suflet la suflet. E musai însă ca profesorul să fie un artist încercat pe scenă. Eu nu cred în pedagogul-funcţionar, iar avalanşa de doctorate care se obţin acum deschide o prea largă fereastră funcţionarilor. Vocea umană, pe care eu o consider una dintre cele mai mari minuni divine, pe care o situez deasupra oricărui instrument şi căreia i-am dedicat lucrarea mea de atestare pedagogică, trebuie etalată public. Omul nu numai că vorbeşte, dar o face melodios şi poate pune în spatele textului şi notelor, fiinţa lui umană, cu emoţii şi sentimente.
  • Studenţii încearcă să vă copieze?
  • Sper să nu facă acest lucru. De altfel, eu nu le transmit codurile mele vocale, încerc doar să îi coordonez şi ei să se caute în faţa unei „oglinzi”, care sunt eu, profesorul. Recunoaşterea, regăsirea propriilor personalităţi le aparţine însă. Eu nu mi-am asumat niciodată succesul elevilor mei, în niciun procent. Un student este al meu numai în timpul studiilor. Cu mine doar şi-a jalonat munca, mai departe e treaba lui şi a mediului în care a ajuns, pentru că o floare, mutată direct în frig nu mai poate fi la fel de frumoasă ca în seră. Ea trebuie scoasă afară şi adaptată progresiv. (Interviu pentru TVR, 2009)

 

Gheorghe Roşu s-a născut la Braşov, la 6 februarie 1947, din părinţi modeşti, care nu aveau posibilitatea să-l pregătescă pentru muzică. Aşadar, cânta doar acasă sau ocazional (la serbările şcolare) muzică populară sau uşoară. Conform propriilor destăinuiri, muzica clasică a sosit în viaţă întâmplător şi…crucial. Pe la 15 ani l-a cunoscut pe copilul orfan pe care, după război, îl crescuse mulţi ani bunicul său. Acum era un om matur şi foarte hotărât. La petrecerea de „bun-venit” a cântat ceva şi i-a atras atenţia musafirului. A fost luat de mână şi înscris direct în clasa a IX-a, trimestrul doi, la Liceul de Muzică din Braşov. Era directoare, în acea vreme, mama renumitului pianist Radu Lupu. Cu seriozitate şi entuziasm, a reuşit să recupereze toţi anii pierduţi, învăţând teorie, solfegiu şi tainele cântului la contrabas. Pe la 18 ani a început şi primele ore de canto la Şcoala Populară de Artă, cu un om de mare suflet, profesorul Ion Mărgineanu. Între Bucureşti şi Cluj-Napoca a ales urbea Ardealului, nu numai pentru spiritul său medieval, ci şi pentru faptul că nu îl sufoca cu aglomeraţia lui. A studiat cu Mircea Breazu şi Emil Mureşan şi a absolvit ca şef de promoţie, cu rolul Mefisto din Faust de Gounod.

Nu a găsit loc însă pe nicio scenă lirică;  aşadar, Academia de Muzică i-a oferit imediat postul de asistent. A rămas aici tot restul timpului, urcând treaptă cu treaptă, de la asistent la lector, profesor, şef de catedră şi decan al Facultăţii de Artă Scenică.

În viaţa publică naţională a debutat în Requiemul mozartian, sub bagheta lui Mircea Cristescu.

 

  • Aţi avut idoli?
  • Nimeni nu poate trăi fără modele. Eu am avut, în principal, doi. Pe Cesare Siepi, un fel de frate de suflet, cu care mi-ar fi plăcut să semăn, pentru glasul său moale şi cald, pentru frazarea fără cusur, pentru spiritulitatea şi modelarea afectivă cu care cânta. Al doilea mi-era mult mai aprope şi se numeşte Ionel Pantea.El mi-a deschis poarta pentru ceea ce însemnă voce, raportată la artă. Rămâne reperul meu la capitolul muzician-vocalist.
  • Într-un CV am găsit că aveţi la activ aproape 90 de roluri şi lucrări vocal-simfonice, în peste o mie de apariţii publice şi în înregistrări, un număr infinit de lieduri, trei discuri şi trei CD-uri, că aţi fost membru în formaţiile Ars Nova şi Cappella Transylvanica, şi membru-fondator al fundaţiilor Mozart şi Sigismund Toduţă. Este corect?
  • Nu ştiu aceste amănunte. Eu am urât „contabilitatea” în artă. Nu am păstrat cronici, programe, impresii. Am doar afişe. Îmi place să trăiesc doar momentul. Pentru mine, şi repetiţiile aveau nota lor de sărbătoare, iată de ce le cântam întotdeauna pe voce, deranjând poate pe unii dintre colegii mei. M-am bucurat însă şi de o rezistenţă vocală care îmi permitea acest lucru. Eu trăiesc clipa şi, după fiecare realizare, mi se instalează o nostalgie caldă, duioasă. Un nou obiectiv mă transformă într-un nou luptător. Încă din primul an de asistenţă la Catedra de Canto mi-am propus să nu treacă niciun an fără să am un recital de lieduri, concepute în cicluri sau pe tematici. Nu am abdicat de la acest principiu. În privinţa carierei de cântăreţ liric rămân cu regretul că, în afara rolurilor în care mă angajam alături de studenţi (roluri ca Don Pasquale, Falstaff din Nevestele vesele din Windsor, Jupân Dumitrache din O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu sau Don Bartolo din Nunta lui Figaro de Mozart, nepotrivite pentru tinereţea lor) şi de partiturile oferite periodic de D-na Carmen Dobrescu la Braşov, căreia îi port o veşnică recunoştinţă, cu care am fost şi în turnee în străinătate (Fiica regimentului de Donizetti, Coţofana hoaţă şi Cenuşăreasa de Rossini sau Paiaţe de Leoncavallo)  nu am avut decât evoluţii sporadice la Cluj, terminând cu Scarpia din Tosca, rol cântat cu colectivul teatrului şi la Florenţa.
  • Ce vă nemulţumeşte la oameni: prostia, făţărnicia, minciuna, laşitatea?
  • Ce ne-am face fără ele? Credeţi că o lume idilică ar fi odihnitoare? Contrastul „zi-noapte” ne-a fost dăruit cu folos de Cel de Sus.
  • Dacă aţi avea o putere divină ce aţi schimba în primul rând la omenirea de astăzi?
  • Cred că aş lucra la … toleranţă şi iubire. Parcă nu mai avem loc toţi pe acest pământ, în această lume. Aş desfiinţa „baricadele războinice” dintre noi.

 

Basul Gheorghe Roşu a fost şi un promotor al muzicii româneşti, numele lui fiind asociat cu multe prime audiţii, printre care Secretul lui Don Giovanni de Cornel Ţăranu sau Meşterul Manole de Sigismund Toduţă. Deţine Premiul Uniunii Compozitorilor din România pentru promovarea muzicii româneşti şi Medalia Meritul pentru Învăţământ în grad de Cavaler.

 

Are două fete, Lavinia Ruxandra, membră în Corul Filarmonicii din Cluj-Napoca (pentru că este prea emotivă) şi mezzosoprana Andrada Roşu (o voce specială, în al cărui viitor frumos cred cu toată fiinţa).

 

  • Un sfat pentru viitorii artişti?
  • Dacă iubesc cu adevărat drumul ales, să nu facă economie de transpiraţie, să muncească mult şi vor reuşi. Cei care dobândesc mai greu, rezistă mai mult, pentru că sunt conştienţi de efortul depus. Deci, tot înainte! (Interviu pentru TVR, 2009)

 

Luminţa Constantinescu

 

                       

 

 

 

 

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/10/22279974_1576765459012955_871569761075205534_n.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/10/22279974_1576765459012955_871569761075205534_n-150x150.jpgsorina.goiaRememberGheorghe Rosu
De-abia în ziua de 9 octombrie 2017, când am aflat că o boală nemiloasă şi galopantă l-a luat dintre noi, am realizat că arta muzicală românească a sărăcit cu încă un reprezentant de valoare. Instantaneu, mi-a revenit în memorie momentul în care l-am cunoscut. Era în Sala de concerte...