Am avut emoţii pentru existenţa însăşi a unei premiere de balet la Opera Naţională Bucureşti în această stagiune, având în vedere bugetul instituţiei, redus de câteva ori faţă de anul trecut şi care e o plapumă gata să crape de atâta întins. Dar acolo unde sunt oameni inimoşi iar arta e mai importantă decât câştigul financiar personal, se găsesc soluţii. (Slavă Domnului, niciun decident de la nivelul ordonatorilor de credit n-o să citească asta, altfel li s-ar părea firesc să continue să reducă fondurile pentru cultură!)

În seara de 11 noiembrie am asistat deci la un spectacol coupé semnat de Renato Zanella, actualul coordonator artistic al baletului. Două lucrări montate cu ani în urmă la Opera de Stat din Viena, pe când era directorul companiei de balet, reluate şi adaptate pentru un colectiv pe care l-a găsit neaşteptat de bun şi deschis şi receptiv şi aspectuos.

Aşa cum există stilul café-concert, de ce n-ar exista şi ballet-concert? Cele două piese, Iubire nesfârşită. Opus 73 şi Le Sacre du printemps ne pun simultan în faţa unor balete şi a unor interpretări concertante. Şi nu e pentru prima dată când se întâmplă asta, s-a mai cântat live la ONB în Concertul nr.21 de Mozart, Concertul în fa de Gershwin sau Concertul nr.5 de J.S. Bach, ca să amintim doar câteva.

Sub titlul Iubire nesfârşită (atât de încăpător încât poate fi aplicat unei infinităţi de partituri, muzicale sau coregrafice) se ascunde Concertul nr.5, „Imperial” de Ludwig van Beethoven, fapt pe care unii spectatori nu-l realizează – dovadă aplauzele lor entuziaste în momente nepotrivite. Toma Popovici, un pianist rafinat, cu o apreciabilă carieră internaţională, se aude elegant din fosă, când discret, când năvalnic, fără să încerce „să le ia faţa” celor de pe scenă. Chiar dacă, tot sub bagheta lui Vlad Conta, Sărbătoarea primăverii de Igor Stravinski sună cam tare (despre zbârcile de pe la suflători nu mai spun nimic, am ajuns să le consider inevitabile), volumul sonor rimează cu sensul imprimat coregrafiei şi cu atmosfera generală de acumulare paroxistică de agresivitate a piesei.

Revenind, Iubire nesfârşită. Opus 73 se prezintă ca un class concert, menit să aducă în prim-plan o distribuţie unde toată lumea arată zeiss şi stăpâneşte bine elemente tehnice solicitante, în special turaţii în fel şi chip. Neurmărind un libret anume, se înscrie în tradiţia balanchinian-béjartiană, în care frumuseţea liniei este valorizată în sine, iar plasticitatea corporală nu are nevoie să fie însoţită de expresivitatea facială, întrucât nu redă stări sau sentimente din decursul unei povestiri.

Deşi Renato Zanella jonglează din când în când cu desenele dinamice şi ritmice, folosirea preponderentă a formaţiilor frontale şi a unisonului dă uneori impresia de simplism, producând totuşi imagini pregnante, pe care numai companii de bună calitate le pot reda limpede. Spectatorul care se aştepta ca, în buna tradiţie a dansului descriptiv, să traducă muzica prin mişcare şi să urmeze respectuos partitura, va fi fost dezamăgit, căci Zanella îşi ia libertatea de a avea un punct de vedere propriu, dialogând cu Beethoven într-un mod adesea poetic, alteori riguros, nu rareori jucăuş. Şi totuşi, păstrează structura lucrării –  ansamblu (Allegro), duet liric (Adagio un poco mosso), finale con tutti (Rondo: Allegro ma non troppo), terminând cu o imagine elevată (la propriu), cu fetele ridicate de la pământ de către parteneri, într-o atitudine de îmbrăţişare a universului.

image description

Abordarea Sărbătorii primăverii este un act de curaj în sine, căci muzica lui Igor Stravinski a fost o provocare irezistibilă pentru mulţi coregrafi în ultima (peste) o sută de ani, unele dintre producţii creând repere memorabile în istoria dansului. La ONB, titlul a ţinut afişul zeci de ani, în versiunile lui Vasile Marcu (1969), Alexa Mezincescu (1994) şi Ioan Tugearu (2000) – informaţii omise în caietul-program, altminteri bine alcătuit.

În viziunea lui Renato Zanella nu mai este vorba despre un ritual ancestral de fertilitate care cere sacrificii umane, ci despre sacrificarea gratuită a iubirii şi a fertilităţii umane pe altarul violenţei. Coregraful mărturiseşte că a fost inspirat de războiul din Iugoslavia şi de complexitatea contextului etnic din fosta ţară. Transformarea ospitalităţii în ură, ca urmare a manipulării comunităţii de către câţiva „înţelepţi” pătaţi de sânge, nu are o justificare clară, situaţia degenerează fără să ne dăm seama de ce, dar victimele conflictelor sunt întotdeauna reale. Ea/Fata/Aleasa (nenumită aici nicicum) este izolată treptat, iubitul îi întoarce spatele şi se trezeşte în coşmarul unei condamnări aleatorii, din care nu se poate smulge. Finalul (diferit de cel de la Opera din Viena) coincide cu dispariţia abruptă a celei sacrificate, prin poarta templului (japonez) imaginat de scenograful Octavian Neculai, flancat de şanţuri cu apă – element primordial şi potenţialmente ucigaş – împroşcată în aer de către dansatori.

Ca şi în prima parte, unde ideea „maximum de efect cu minimum de mijloace” se materializează într-un decor electronic alcătuit din coloane sau spoturi de lumini, în Le Sacre du printemps avem un singur element central, această poartă de templu supraînălţată, la care se poate accede pe o pantă, devenită lunecoasă odată cu dezbrăcarea ei de natură. Dar dincolo de ea, în loc de salvare, se află neantul, zeul războiului îşi va devora prada.

Costumele Rodicăi Eşanu pentru Opus 73 au găsit o notă de originalitate în simplitatea lor, îmbinând materiale mate şi transparente cu strălucirea strasurilor şi a broderiilor, într-o cromatică relativ tristă (cu precădere albastru-cafeniu).

Aducerea însă a culorii de bază a costumelor din Sacre…– salopete simple şi bustiere – la un verde primăvăratic, sugestia de nude şi machiajul morbid mi-au sugerat un alt filtru de receptare a baletului: povestea s-ar putea întâmpla sub pământ, personajele ar fi nişte zombies care o condamnă pe tânăra sacrificată la infernul vieţii de deasupra, expulzând-o dintre ei… (Poate sunt într-o fază de negare, dar prefer să mă gândesc la partitura lui Stravinski ca semnificând perpetuarea vieţii mai degrabă decât cea a morţii.)

Cum spuneam, spectacolul este o punere în valoare a unor dansatori excelenţi, începând, în ambele lucrări, cu Cristina Dijmaru (căreia nimic nu îi e inaccesibil, tehnic şi artistic, impresionantă prin versatilitate) şi Ovidiu Iancu (clasician prin predilecţie, superlativ în orice stil). Cuplurile pe care sunt construite nefiind aceleaşi în cele două părţi, i-am aplaudat – separat şi împreună – pe Mihaela Soare, Lorena Negrea, Andra Ionete, Ada Gonzáles, Greta Niţă, Alexandra Gavrilescu, Adina Manda şi Bogdan Cănilă, Robert Enache, Valentin Stoica, Sergiu Dan, Egoitz Segura. Şi nu în ultimul rând am apreciat ansamblul, tânăr, arătos, cosmopolit, bine antrenat de către aproape o duzină de maeştri de balet şi asistenţi. Mai crede cineva în învinuirile disperate ale detractorilor despre „mediocritate” şi „xenofobie”?

 

Vivia Săndulescu

 

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/11/Opus-73.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/11/Opus-73-150x150.jpgRevista MuzicalaCronicabalet,opus 73,Renato Zanella,sarbatoarea primaverii
Am avut emoţii pentru existenţa însăşi a unei premiere de balet la Opera Naţională Bucureşti în această stagiune, având în vedere bugetul instituţiei, redus de câteva ori faţă de anul trecut şi care e o plapumă gata să crape de atâta întins. Dar acolo unde sunt oameni inimoşi iar...