Un om care ţi se lipeşte de suflet, bun ca pâinea caldă, un prieten care la nevoie se cunoaşte, săritor, prompt, de cuvânt. Generozitatea şi căldura sufletească sunt dublate de un glas sonor, sigur şi ductil, capabil de emoţii puternice atât în repertoriul comic cât şi în cel dramatic.

Începuturile lui Marcel Roşca n-au fost uşoare.

S-a născut într-un Bucureşti cu bombardamente şi foamete, cu o copilărie şi o adolescenţă pline de suferinţe datorate regimului comunist şi persecuţiilor la care a fost supus, având un tată (Iov Roşca, foto) dat afară din colectivul solistic al Operei din Bucureşti pe motiv că fusese căpitan în Armata Albă, şi o mamă (Maria Roşca, foto) devenită din solistă la Alhambra,solist-comprimar, iar noaptea, acasă, croitoreasă.

 

Deşi a cântat la pian dela 5 ani, nu s-a afirmat mai întâi cu muzica, ci cu tirul, sport descoperit din întâmplare. Pistolul, găsit de doi parteneri de joacă în poligonul Dinamo, a devenit sursa primelor sale succese. Marcel Roşca se înscrie la Cercul de tir de la Casa Pionierilor, trece la Ştiinţa, apoi în Lotul Naţional de Juniori la Arma Liberă şi, în final, la Clubul Dinamo. Paralel face box şi canotaj academic. Începând din anul 1964, timp de 13 ani, adună cupe şi medalii la cele mai importante competiţii naţionale şi internaţionale de tir: Wiesbaden, Moscova, Stockholm, Tokio (1964), Monte Carlo, Berlin şi Frauenfeld (Elveţia-1965),Lisabona şi Frankfurt (1966), Petrozavodsk (Polonia), Leningrad, Havana, Mexic (locul I-1967), Cracovia, Veneţia, Wiesbaden,Sierra Nevada, Mexic (Medalia de Argint la Jocurile Olimpice –1968),  Praga, Frankfurt, Sokhumi, Atena şi Sofia (1969), Phonix-Arizona, Havana, Torino şi Izmir (1970), Havana, Moscova (1971), Barcelona, Winterthur (Elveţia) şi Munchen (1972), Atena şi Sokhumi  (1973), Havana, Lisabona, Veneţia şi Thun (1974), Pekin, Shanhai şi Madrid (1975), Sofia, Paris şi Moscova (1976), Varşovia (1977).

 

Începute pe la 16 ani (cu tatăl său, basul Iov Roşca) studiile vocale se desăvârşesc în timp, pe perioade mai lungi sau mai scurte cu: Mihail Arnăutu, Victoria Costescu-Duca şi Octav Enigărescu.

Se afirmă însă ca interpret de romanţe şi muzică uşoară (devenind una dintre vedetele de televiziune la Concursul Steaua fără nume din Bucureşti şi Crizantema de aur de la Târgovişte) dar alege Institutul de Arta Teatrală şi Cinematografică,  pe care îl absolvă în anul 1968.

 

 

  • Cum ai ajuns la Operă?
  • Prin 1979-1980 mă duceam şi la pianista Viorica Cojocaru pentru repertoriu şi lecţii de canto. Ea m-a anunţat că se dă audiţie la Operă şi m-a înscris. Spre surprinderea tuturor am reuşit. Primul rol încredinţat a fost Sacristanul din Tosca, dar am intrat rapid să înlocuiesc un coleg, în Comisarul Imperial din Madama Butterfy, fără să cunosc rolul. În stagiunile următoare s-au adăugat: Biterolf (Tannhauser), Eddie Carbone (Vedere de pe pod), Eremitul (Freischutz),  Geronimo (Căsătoria secretă), Sparafucile (Rigoletto), Osmin (Răpirea din serai), Colline (Boema), Frosch (Liliacul)  Phorbas şi Marele Preot(Oedipe), Regele (Hamlet), Sarastro (Flautul fermecat), Raimondo (Lucia di Lammermoor), Figaro (Nunta lui Figaro), pe care l-am cântat pe scena de la Balşoi din Moscova şi altele.
  • Care erau başii pe care ai fi dorit să-i întreci?
  • Îmi plăceau Constantin Gabor, Pompei Hărăşteanu, Dan Zancu şi George Emil Crăsnaru. Deşi nu a fost bas, am avut însă o relaţie specială cu inegalabilul Nicolae Herlea care, de multe ori, la ceas de noapte, mi-a dat şi sfaturi profesionale. Dintre cei internaţionali, idoli mi-au fost Boris Christoff, Cesare Siepi, Nicola Rossi-Lemeni şi Nicolai Ghiaurov (interviu, anul 2017)

 

În anul 1984, cu ocazia unui concert susţinut la Berlin, Marcel Roşca hotărăşte să nu se mai întoarcă în ţară;  aşa că, după un an petrecut la Gelsenkirchen, devine solist la Opera din Essen, unde este şi acum, stabilit cu familia.

 

Repertoriul său cuprinde peste 60 de roluri de operă şi numeroase concerte vocal-simfonice (Recviemul de Verdi, Simfonia a IX-a de Beethoven, Stabat Mater de Rossini, Messa Glagolitica de Janacek, Messa di Gloria de Puccini, Recviemul de Donizetti, Damnaţiunea lui Faust de Berlioz, Recviemul de Foc – Flamma, Flamma de Nicholas Lens (cu care am 3 ediţii de CD) şi alte partituri de Mozart, Mahler şi Şostakovici susţinute în aproape 2500 de reprezentaţii, timp de 25 de ani. Ambitusul  vocii, extrem de întins i-a permis să abordeze şi roluri de bas-bariton, cum a fost Figaro din Nunta lui Figaro sau Escamillo din Carmen.

 

I-a plăcut tot ce a cântat, cu predilcţie rolurile negative (Mefistofele de Boito, Doctor Miracle din Povestirile lui Hoffmann de Offenbach şi Mefisto din Faust de Gounod), Don Pasquale de Donizetti, Henric din Lohengrin de Wagner, Boris Godunov de Mussorgski, Gremin din Evgheni Oneghin de Ceaikovski, Filip din Don Carlo, Ramfis din Aida, Zaccaria din Nabucco, De Silva din Ernani, Procida din Vecerniile siciliene, Ferrando din Trubadurul, Miller din Luisa Miller de Verdi, Regele Apelor din Rusalka de Dvorak, Leporello din Don Giovanni de Mozart, Otello de Rossini, Wozzeck de Alban Berg.  A cântat mult, pe multe meridiane, din Germania, Italia, Elveţia, Franţa, Spania, Iugoslavia, Grecia, Belgia, Rusia, până în America de Sud (la Teatrul Colon din Buenos Aires sau Opera din Sao Paolo).

 

În România, Marcel Roşca s-a întors în anul 1995, într-un concert Vă place opera? alături de Sherrill Milnes, Emil Ivanov şi Laura Niculescu. A revenit în anii următori, când a susţinut spectacole pe scena bucureşteană cu: Zaccaria din Nabucco, Filip din Don Carlo, Mefisto din Faust, Mefistofele şi altele.

 

  • Te puteai realiza mai bine în altă ţară decât în Germania?
  • Nu, nu cred, dar, cine ştie dacă n-aş fi avut mai mult succes în România! (râde). La Essen m-am integrat repede, am mulţi prieteni, dar şi duşmani, ca peste tot. Dumnezeu m-a ferit însă şi… am scăpat cu viaţă.
  • Fostul medaliat olimpic de tir Marcel Roşca mai face sport?
  • Numai jogging. De tir m-am lăsat în 1979, totuşi am mai avut o perioadă de glorie după vreo zece ani, când am fost invitat la o întrecere la Clubul Poliţiei din Essen, unde am tras la fel de bine ca în vremurile în care eram antrenat de Ştefan Petrescu. M-am calificat pentru Munchen, dar a apărut un Mefisto la Paris şi am renunţat. De atunci mai trag din când în când cu „seniorii”, adică cu cei de peste 45 de ani, şi te asigur că îi bat pe toţi (râde).
  • Te-a ajutat tirul într-o carieră de solist vocal?
  • Foarte mult. Concentrarea, stăpânirea emoţiei, rigoarea, atenţia distributivă, toate sunt extrem de necesare unui artist pe scenă. În plus, deşi nu se ştie, tirul este un sport al respiraţiei. De ea depinde precizia ţintirii rapide şi corecte. După Mondialele din America, unde nu am luat decât argintul, cineva din CIA m-a pus la o probă dis-de-dimineaţă, după banchetul de adio. În mai puţin de două secunde, am nimerit toate cele şase ţinte în punctele centrale. Replica lui a fost că.  „America …nu are nevoie de un asemenea trăgător” (râde).
  • Momente pe care nu le poţi uita.
  • Sunt multe…Când spărgeam geamurile vecinilor cu mingea, când am ţinut prima oară pistolul în mână, când am câştigat Cupa Latină la Monte Carlo, în anul 1965 şi am primit o cupă de aur în greutate de două kilograme din mâna frumoasei Grace Kelly, turneul cu Carlo Maria Giulini prin Spania (cu rolul Filip), muzica lui Mahler cântată în Marea Catedrală din Metz, Recviemul verdian interpretat la Busseto, în faţa casei Maestrului, colaborarea cu Royal Symphony Orchestra din Londra (în Recviemul verdian), spectacolul cu Mefisto la Opera Mare din Paris, Sarastro la Viena, Recviemul din imensa sală de 4000 de locuri de la Teatrul Colon din Buenos Aires, multele concerte cu Simfonia a IX-a de Beethoven, întoarcerea în ţară şi multe, multe altele.
  • Parteneri?
  • Sunt mulţi. O să-i amintesc doar pe cei străini, ca să nu-i supăr pe cei din România, dacă… mă lasă memoria (râde): Jessye Norman, Gabriela Benackova, Helen Donath, Miriam Gauci, Barbara Hendricks, Francisco Araiza, Nicola Martinucci, Fabio Armiliato, Vladimir Atlantov şi câţi alţii. Am foarte mulţi şi în cele peste 30 de CD-uri înregistrate.
  • Ce faci în timpul liber?
  • Evident, sport (în general) şi trasul cu pistolul, în particular (râde). Ascult muzică de tot felul, mă uit la filme şi mă ocup de electronică. Îmi repar singur tableta, televizorul, alarmele… Studiez şi aplic tot ceea ce este nou.
  • S-au armonizat bine cariera şi viaţa de familie?
  • Minunat, pentru că, soţia mea, Angela (medic de profesie) este o binecuvântare. Mă suportă pe mine dar şi pe cei trei băieţi, „balaurii” familiei… E înţeleaptă şi ne iubeşte necondiţionat pe toţi.
  • Cum ai intitula un film despre viaţa lui Marcel Roşca?
  • Viaţa bate filmul! (râde) (Interviu pentru TVR, anul  2006)

 

Basul Marcel Roşca, bunul nostru prieten, este încă un copac plin de sevă muzicală, gata oricând să cânte, cu vocea lui proaspată, peste care timpul n-a pus decat un plus de nuanţă de fruct pârguit.

 

Luminiţa Constantinescu

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/12/Tannhäuser-Heinrich-2-1024x514.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/12/Tannhäuser-Heinrich-2-150x150.jpgRevista MuzicalaRecenziiMarcel Rosca
 Un om care ţi se lipeşte de suflet, bun ca pâinea caldă, un prieten care la nevoie se cunoaşte, săritor, prompt, de cuvânt. Generozitatea şi căldura sufletească sunt dublate de un glas sonor, sigur şi ductil, capabil de emoţii puternice atât în repertoriul comic cât şi în cel dramatic. Începuturile lui...