80 de ani? Nu se poate! Ileana Iliescu şi Ioan Tugearu sfidează timpul, rămânând activi, plini de energie şi proiecte, după o viaţă trepidantă, demonstrând încă o dată că dansul e cea mai bună profilaxie anti ageing.

Cei doi colegi de generaţie şi de teatru au fost omagiaţi în această toamnă, în seri gândite diferit, de către Opera Naţională Bucureşti, pe scena căreia s-a desfăşurat cea mai mare parte a carierei lor.

Ardeleancă prin origine, Ileana Iliescu a rămas fidelă ONB timp de aproape trei decenii, întorcându-se apoi pentru a-şi lua rămas bun după aproape o decadă petrecută ca pedagog şi maestru de balet la Torino. Clasiciană prin excelenţă, tehniciană prin înclinaţie, temperamentală prin fire, a excelat în roluri de virtuozitate care îi puneau în valoare membrele lungi, turaţia şi viteza, mobilitatea şi charisma. A început să monteze târziu, în anii din urmă, cu priceperea celui care are un anumit gen de dans sau un spectacol „în picior” datorită experienţei îndelungate şi care nu se concepe pe sine altundeva decât pe scenă.

Macedonean din Cadrilater, Ioan Tugearu a avut o evoluţie sinuoasă, fiind angajat mai întâi în teatre din Timişoara şi Constanţa, apoi întrerupând sau dublând contractul de bază de la ONB pentru companii din Germania, Franţa, Norvegia şi Italia. A fost un pedagog dedicat, predând la nivel pre- şi universitar, în timp ce el însuşi îşi completa şi îmbogăţea studiile profesionale. A preferat rolurile dramatice, dar a fost deschis oricăror stiluri, creând personaje memorabile în genuri diferite. A montat de timpuriu, în paralel cu cariera de interpret, lucrări clasice şi neoclasice, contemporane şi de inspiraţie folclorică, fiind unul dintre cei mai „bogaţi” coregrafi români.

Desigur, se pot spune mult mai multe despre fiecare dintre ei, dar ambii au preferat să-şi asocieze prezentarea cu creatori sau interpreţi de top din ziua de azi, lăsând pe alţii sau înregistrarea video să vorbească despre ei.

 

29 octombrie

După o primă parte în care a primit omagii şi flori de la personalităţi care au cunoscut-o şi admirat-o, dar şi de la mai tinerii săi colegi, punctate de scurte secvenţe dintr-o emisiune de televiziune dedicată ei în anii de apogeu al carierei, proiectate pe fundal, am urmărit spectacolul TragiComedy semnat de Gigi Căciuleanu, care avusese cu puţin timp înainte premiera pe aceeaşi scenă, în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu”.

Iniţial dedicat Mayei Pliseţkaia, pentru care Căciuleanu crease coregrafia Nebunei din Chaillot, spectacolul este construit pe un colaj din muzica de cameră a lui Rodion Scedrin, apropiată sufletului său, în costumele (simple) ale Corinei Boboc şi având-o ca asistentă pe Lelia Marcu-Vladu.

Scenografia lui Matei Dersidan (Les Ateliers Nomad) limitează spaţiul de dans în jurul unor instrumente din partitură (pian, violoncel), adăugând fum de atmosferă. Light design-ului semnat de Cristian Simon și Andrei Florea luminează un segment destul de jos, astfel încât să nu obtureze mapping-ul video al aceluiaşi Matei Dersidan – o surpriză deosebit de plăcută prin modul de a însoţi muzica, inventiv şi original, lipsit de ostentaţie şi devenind un participant activ la spectacol în sine. Şi, aproape redundant, titlul ne-a fost tradus prin proiecţia plutitoare a măştilor clasice, tragică şi comică, într-o continuă pulsaţie şi transgresare.

Pentru Căciuleanu, mişcarea e un mod de exprimare a unor teme filosofice, la fel ca poezia sau desenul, pe care le practică cu acelaşi firesc, aici perorând printr-o „geometrie dansată”, după propria-i exprimare, despre câteva dintre infinitele posibilităţi ale relaţiilor de cuplu: „respingerile, apropierile, dialogurile, ridicările și prăbușirile iubirii”. Şapte perechi (Marco Corcella, Sergiu Dan, Cristian Gîdoi, Ada Gonzalez, Eliza Maxim, Alessia Montessardo, Lorena Negrea, Greta Niţă, Alexandre Plesis, Marcus Riley, Mihaela Soare, Valentin Stoica, Michelle Tirapelle, Oscar Ward) trasează game şi arpegii coregrafice, într-o concepţie al cărei grad de generalitate o face pretabilă pentru a fi dedicată oricui. Având la îndemână buni clasicieni, care-i înţeleg intenţiile şi se bucură şi de un dans non-narativ, Căciuleanu inserează şi elemente de virtuozitate, ceea ce poate părea un compromis. Dar ambiguitatea şi dualitatea sunt aici conceptele de bază, tragicul şi comicul se întrepătrund şi sunt într-o continuă transformare. Explorarea sa coregrafică capătă şi o dimensiune sonoră, prin cântul într-o limbă rusă curată (versurile în română sună mai şcolăresc) al tinerei soprane Oana Berbec, prezenţă bine integrată printre dansatori.

 

19 noiembrie

Spectacolul dedicat lui Ioan Tugearu începe cu el însuşi încălzindu-se pe scenă, întrucât urmează să danseze. Vă miră? Nimic mai firesc pentru cineva care respiră dans de când se ştie şi care venerează această „scândură”.

Cum pelicula este singura care nu trădează memoria spectatorilor, am urmărit şi de astădată proiecţia unor secvenţe reprezentative atât din cariera sa de interpret cât şi din cea de creator.

Richard al III-lea, dansat de Ioan Tugearu, este un solo iniţial inclus în acel prim one man show Jocul de-a Shakespeare creat pentru Răzvan Mazilu în 1997 la Teatrul Odeon. Cel mai drag coregrafului din cuprinsul acelui Joc, fiindcă rolurile dramatice i-au fost cele mai potrivite şi fiindcă Gustav Mahler este compozitorul faţă de care se simte cel mai apropiat. Îmbrăcat într-o tunică lungă cu iz militar şi jucându-se cu coroana de carton aurit, balerinul Ioan Tugearu ne-a transpus într-un întreg univers istoric şi emoţional, în răstimpul câtorva minute dense. Şi poate că nu atât mobilitatea sa e surprinzătoare, cât patima dansului, imprimată în inima şi corpul său.

Cam în aceeaşi perioadă (1998) a avut loc la ONB premiera baletului Anna Karenina (reluat în 2009), pe un colaj din muzica lui Ceaikovski (realizat acum de Antonel Oprescu), moment de vârf al creaţiei sale coregrafice. Pentru această seară, Tugearu a pregătit o variantă camerală, cu doar patru interpreţi, cu scurte opriri pentru schimbarea decorului (semnat, ca şi costumele, de vechea şi draga sa colaboratoare Viorica Petrovici). Atribuind, în compensare, partituri mai solicitante soliştilor, omiţând secvenţele de ansamblu şi legând într-o oră şi jumătate un spectacol în trei acte, coregraful creează o concentrare şi o escaladare a tensiunii dramatice aproape insuportabilă, cu doar fugare momentele de lirism şi pace.

Coregraful se defineşte pe sine şi prin cei care au dat viaţă personajelor create de el: Ovidiu Iancu, un Vronski cuceritor şi romantic, uşor dominat prin statură de Gigel Ungureanu (un Karenin pe care n-ai putea să nu-l iubeşti dacă n-ar fi atât de dur) sau Bogdan Cănilă, Acarul din vis, întrupare a coşmarelor Annei, a cărui plasticitate corporală s-a nuanţat şi amplificat în timp.

Dar clou-ul serii e Corina Dumitrescu în Anna, prezenţă tot mai rară şi preţioasă pe scenă, căci vârsta (pe care, dacă cumva o simte, nu o arată) o face să-şi redistribuie implicările profesionale. Fără doar şi poate, Corina Dumitrescu face parte din acel club select al balerinelor care trăiesc rolul în profunzime, aproape uitând de sine, cu un har actoricesc care ţine de talent, de intuiţie şi nu de învăţare. Privind-o, înţelegi de ce anumite balerine s-au impus în istorie, deşi poate au existat altele cu o tehnică sau dotare mai spectaculoasă.

La final, Ioan Tugearu a adus la rându-i un omagiu unora dintre fostele sale partenere şi colaboratoare aflate în sală, invitându-le să i se alăture pe scenă. Cu binecunoscuta-i modestie, Liana Tugearu, „sărbătorita sărbătoritului”, căreia acesta i-a închinat toate realizările sale, a preferat să-şi păstreze oficial locul de spectator.

Bucurându-mă de preţuirea arătată unor personalităţi insuficient cunoscute azi de publicul larg, n-am putut să nu mă întreb cum va fi atunci când Corina Dumitrescu, de exemplu, va împlini o vârstă venerabilă, dacă va avea parte de aceeaşi dovadă de apreciere din partea conducerii de peste ani a ONB şi dacă vor exista înregistrări video martor…

 

Vivia Săndulescu

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/12/Karenina-01.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/12/Karenina-01-150x150.jpgRevista MuzicalaCronicaIleana Iliescu,Ion Tugearu
80 de ani? Nu se poate! Ileana Iliescu şi Ioan Tugearu sfidează timpul, rămânând activi, plini de energie şi proiecte, după o viaţă trepidantă, demonstrând încă o dată că dansul e cea mai bună profilaxie anti ageing. Cei doi colegi de generaţie şi de teatru au fost omagiaţi în această...