Este o femeie de toată isprava, de care m-am apropiat imediat. Nu mai ştiu exact cu ce ocazie. Poate când era partenera soţului meu în Căsătoria secretă sau în Lakmé?… Nu mi-a fost deloc greu să-i spun pe nume, pentru că este foarte modestă şi naturală. Şi pe scenă, impresiona prin feminitate şi delicateţe. Avea o voce curată, sigură  şi o muzicalitate fină, rafinată.

 

  • Vezi, eu nu am avut o voce foarte mare, a fost normală pentru repertoriul pe care l-am abordat, dar am căutat să suplinesc cantitatea prin expresivitate. Am învăţat asta chiar de la prima mea profesoară, Iulia Drozdowska, şi am continuat la fel, cu Georgică Ionescu. Ei mi-au condus vocea cu multă grijă, nu m-au forţat, pentru că la 16-17 ani ar fi fost foarte periculos. La Conservator, d-na Ana Tălmăceanu a mers pe aceeaşi linie de păstrare a glasului şi de modelare a sensibilităţii. Sfaturile Domniei sale mi-au prins tare bine, deoarece m-au urmărit mult timp, chiar şi când eram deja solistă la Operă. Îmi găsea mai mult defecte decât calităţi.
  • Ca studentă, către ce repertoriu te îndrepta?
  • Mi-aduc aminte că în acei ani am făcut: Serpina din La serva padrona de Pergolesi, Prima Doamnă din Flautul fermecat de Mozart şi Violetta din Traviata de Verdi.
  • În Traviata ţi-au fost apreciate dezinvoltura cu care surmontai dificultăţile tehnice din primul act dar, mai ales, imaginea plină de sensibilitate, fragilitate şi gingăşie sufletescă în care îţi înveşmântai eroina. Violetta a fost cel mai iubit rol?
  • Gilda din Rigoletto. Era un caracter mai apropiat felului meu de a fi. Apoi a fost Lakmé, provocatoare prin performanţele sale tehnice şi Rosina, pe care am jucat-o mult timp, cu o echipă de colegi cu care mă simţeam minunat: Nicolae Herlea, Valentin Teodorian, Nicolae Florei, Constantin Gabor.
  • Au existat şi roluri dorite şi necântate?
  • Păpuşa Olympia din Povestirile lui Hoffmann de Offenbach (pentru care regizorul Hero Lupescu spunea că sunt prea înaltă), Norina din Don Pasquale de Donizetti (pe care am făcut-o doar în străinătate) şi Manon de Massenet. (Interviu pentru TVR, anul 2005)

 

Marina Mirea s-a născut în ziua de 18 martie 1937, la Bucureşti. Tatăl (Ioan Mirea) era ofiţer de carieră, iar mama (Irina) casnică. Aşadar, muzică nu se prea făcea în casă. Doar unchii şi mătuşile din partea mamei cântau la diverse instrumente. Cu toate astea, când micuţa Marina era întrebată ce vrea să devină când va creşte, răspunsul era mereu acelaşi: artistă! Şi destinul i-a împlinit determinarea, deoarece începe studiul muzicii încă din perioada Liceului I.L.Caragiale. Ia lecţii de canto dar urmează Facultatea de Biologie, timp de cinci ani. De-abia după aceea ajunge studentă la clasa sopranei Ana Tălmăceanu.

 

Se căsătoreşte cu Nicolae Mateescu, Doctor în fizica nucleară, cu care are o căsnicie fericită până în anul 2010, când rămâne singură.

 

Marina Mirea intră la Operă în anul 1972 şi pleacă la pensie în 1991. Aproape 20 de ani, cântă rolurile dorite: Violetta, Rosina, Lucia, Konstanze, Pamina, Carolina, Gilda, Lakmé, Norina dar şi pe cele de care instituţia avea nevoie, mai ales în operele româneşti.

 

  • Care crezi că a fost cel mai mare succes al tău?
  • E greu de spus. Totul am făcut cu dăruire şi publicul m-a apreciat când am fost în formă. O doamnă, prietenă cu mama, zicea că mă identificam cu Traviata.
  • Care era tenorul cu care te armonizai cel mai bine?
  • … Valentin Teodorian, dar cu Florin Diaconescu mă înţelegeam bine şi din punct de vedere uman.
  • Au existat şi momente grele?
  • Sigur, toţi artiştii au cumpăne. Eu, însă, sunt o luptătoare şi, după o analiză „la sânge”, căutam să remediez ce nu mergea bine şi cariera curgea mai departe.
  • Din anul 1992 ai devenit profesoară de canto la Universitatea de Muzică din Bucureşti. Din câte ştiu, la clasa ta au absolvit: Cristina Eremia, Mihaela Stanciu, Rutana Călugărescu şi regretata Roxana Bageac. Ce le învăţai pe studentele tale în primul rând?
  • Să aibă răbdare cu ele – pentru că progresul vine încet, dar şi cu mine – pentru că sunt un dascăl foaarte exigent. A fi cântăreţ este o meserie la care munceşti mult şi neîncetat. Eu tremuram mult mai tare pentru o studentă care n-avea experienţă, care nu-şi putea stăpâni emoţia, decât pentru mine. Profesorii sunt mereu cu „sufletul la gură”, încordaţi, panicaţi de ceea ce li se poate întâmpla studenţilor.
  • Ţi-ar fi plăcut să fii altfel? 
  • De ce nu?!…Poate mai ambiţioasă, mai îndârjită cu mine însămi, mai abilă în relaţia cu presa, cu cei care mi-ar fi popularizat mai bine realizările. Acum spun adesea că prea multă modestie e la fel de dăunătoare ca prea puţină modestie.
  • Ai fi putut fi altceva decât solistă?
  • Biolog, nu numai pentru că am o facultate de profil ci şi pentru că eu iubesc enorm plantele şi animalele. Mie nu-mi plac: minciuna, ipocrizia, intriga, fanfaronada, impostura. Nu admit agresivitatea. Sunt o pacifistă şi o tolerantă. Ori, animalele sunt mai sincere, mai devotate şi mai curate decât noi, oamenii. Mă gândesc chiar să mă ofer unei fundaţii de îngrijire a animalelor, pentru că ele au nevoie de dragoste şi ajutorul nostru.
  • O deviză de viaţă? 
  • Luptă şi munceşte pentru ceea ce iubeşti. (Interviu anul 2017)

 

Luminiţa Constantinescu

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/12/A-982217-1446318031-7834.jpeg-1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/12/A-982217-1446318031-7834.jpeg-1-150x97.jpgRevista MuzicalaRecenziiMarina Mirea
Este o femeie de toată isprava, de care m-am apropiat imediat. Nu mai ştiu exact cu ce ocazie. Poate când era partenera soţului meu în Căsătoria secretă sau în Lakmé?... Nu mi-a fost deloc greu să-i spun pe nume, pentru că este foarte modestă şi naturală. Şi pe scenă,...