O piatră de onix, cu mesaj trist dar cu o strălucitoare montură interpretativă

 

Nu aş putea să explic de ce fantezia mea a alăturat imediat acest concert vocal-simfonic unei pietre semipreţioase, de culoarea închisă. Poate, pentru faptul că una dintre soliste purta la gât un superb pandantiv cu această varietate de cuarţ sau pentru că întregul orizont scenic era inundat de negrul decorului (punctat doar cu un elegant candelabru aprins) şi al veşmintelor interpreţilor. Era normal să fie aşa, într-un moment în care ne luăm adio de la ultimul Rege al României.

 

Ştiam însă că onixul (prima piatră întâlnită în Scriptură) este şi simbolul rezistenţei şi îndurării ori tocmai acestea au fost şi marile însuşiri ale celui dispărut. Deşi pare rece, onixul este o piatră a rezistenţei interioare şi toleranţei, care te apără de energiile negative, deschide porţile visării, susţine prietenia, stimulează bucuria şi fericirea.

 

În 8 decembrie 2017, a fost o seară în care am plecat cu regretul în suflet dar cu emoţia unui act artistic bine făcut.

 

O dramă sacră, turnată în răscolitoarele imagini romantice ale unei liturghii funebre, începută într-un Andante liniştitor, ca o rugăciune. Sonorităţile celeste ale Corului (impecabil pregătit de Daniel Jinga) şi acurateţea interpretativă a unei orchestre atentă şi receptivă au creat, dintr-un început, atmosfera de reculegere. Spre bucuria noastră, a ascultătorilor, cele două mari compartimente ale Operei Naţionale au rămas cam în aceiaşi parametrii (de omogenitate, intonaţie curată şi nuanţe emoţionale) până la sfârşit. Cu o mică ratare a unei trompete din lojă, instrumentiştii au fost în permanentă conectare cu strategia dirijorală, cu disciplina întregului şi cizelarea detaliului. Părţile solistice sau pe partide (violoncel, flaut, fagot, etc.) au fost îngrijite, expresive, au avut transparenţă sau masivitate, în funcţie de contrastul muzicii verdiene.

 

Trebuie să recunosc că aportul esenţial la reuşita serii a aparţinut dirijorului Marcello Mottadelli. A condus totul pe dinafară, a conceput o arhitectură sonoră cu multe implicaţii expresive, într-o alternanţă de grandios şi efemer, cu adânci radăcini terestre. S-a păstrat mai mult în coordonatele teatrale ale capodoperei decât în sacralitatea slujbei religioase. Chiar şi acea coborâre de pe podium (când în ansamblu interveneau soliştii) făcea parte tot dintr-un ritual mai mult de „efect” la public, când o simplă plasare a podiumului mai spre rampă ar fi rezolvat problema. Dar, bagheta (?) era sigură, autoritară, stimulatoare. Am simţit că Marcello Mottadelli ştie bine partitura, o reinterpretează într-un stil propriu şi îi place ce face.

 

În redarea atât de surprinzătoare a lumii lăuntrice a emoţiilor, complementarii şi contradictorii, genial surprinse în notele verdiene, a fost ajutat de un cvartet solistic format din: soprana Irina Iordăchescu, mezzo-soprana Maria Jinga, tenorul Teodor Ilincăi şi basul Marius Boloş.

 

Fiecare dintre ei şi-a conceput interpretarea în stil propriu, adecvat vocii, felului de a fi sau stării fizice din seara respectivă. Relaţionarea vieţii cu moartea are în accepţiunea lui Marius Boloş mai mult o înţelegere blândă, de resemnare, mai potrivită (poate) în scenele de ansamblu decât în dramaticul moment Confutatis, unde un plus de vigoare ar fi conturat mai bine sensurile textului religios. Pe viitor, moliciunea cântului său poate căpăta şi dramatismul unui timbru mai incisiv.

 

În comparaţie cu basul, mezzo-soprana Maria Jinga a conceput o participare sonoră plină, cu rotunjime şi dicţie pronunţată, mai mult implorare decât rugăciune, cu un diversificat univers de trăiri, cu o vocalitate „pământenă” potrivită suferinţei umane din Liber scriptus, continuată împreună cu soprana şi tenorul  în Quid sum miser.

 

La tenorul Teodor Ilincăi am admirat (a câta oară?) frumuseţea unui timbru rar, născut şi nealterat de densitatea apariţiilor publice, căruia experienţa i-a adugat şi rafinarea unor sonorităţi mai delicate, ce-şi păstrează însă culoarea argintie de tenor liric. În celebra sa intervenţie Ingemisco, remuşcarea omului vinovat a căpătat accente tulburătoare, atât în voce plină cât şi în mezza voce. Remarcabile şi celelalte intervenţii ale sale, singur sau împreună cu ceilalţi solişti.

 

Am lăsat-o la urmă pe soprană, aşa cum şi Verdi i-a rezervat ei ultima pagină a Requiemului, punându-i la încercare forţele atunci când deja întregul ansamblu este epuizat.

Libera  me, grandioasa filă de încheiere (cu care, iniţial, Verdi ar fi dorit să contribuie la o Missă dedicată lui Rossini) a devenit în timp cea mai aşteptată secvenţă. Este examenul oricărei soprane ce îndrăzneşte s-o continue pe Teresina Stolz, iniţiatoarea atât de admirată de compozitor. Va face faţă acutei din Requiem aeternam?!…Câte dintre sopranele lumii vor mai putea survola acel moment cu lejeritatea şi dulceaţa celebrei Leontyne Price, sub bagheta lui Karajan?…

Păstrând rangul de celebritate al fiecăreia, una dintre ele este acum (aici, la Bucureşti) Irina Iordăchescu; o interpretă inteligentă, stăpână pe sine, cu un puternic simţ al proporţiilor şi o muzicalitate de invidiat, cu o atenţie de bijutier la orice amănunt, care se înalţă în implorări calde şi somptuoase sau coboară în limpezimi extatice, într-o pace eternă a omului cu destinul.

Requiem aeternam

 

Un concert ca o piatră de onix, cu mesaj trist, dar cu o strălucitoare montură interpretativă.

 

Luminiţa Constantinescu

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/12/unnamed-1-1024x635.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/12/unnamed-1-150x150.jpgRevista MuzicalaCronica
O piatră de onix, cu mesaj trist dar cu o strălucitoare montură interpretativă   Nu aş putea să explic de ce fantezia mea a alăturat imediat acest concert vocal-simfonic unei pietre semipreţioase, de culoarea închisă. Poate, pentru faptul că una dintre soliste purta la gât un superb pandantiv cu această varietate...