Prima oară am cunoscut vocea Mihaelei Agachi. Tocmai apăruse discul cu Arii din opere, realizat împreună cu Orchestra Operei Române din Iaşi, sub bagheta lui Corneliu Calistru, lansat pe piaţă de Electrecord în anul 1982.  

 

Ce timbru omogen, ce culoare autentică de mezzo-soprană, ce pronunţie bună în franceză şi italiană! – mi-am zis şi am hotărât că merită să filmăm câteva dintre interpretările sale în platoul de televiziune. Aşa s-a născut recitalul în care a îmbrăcat costumele din: Favorita de Donizetti, Samson şi Dalila de Saint-Saëns, Carmen de Bizet şi Fecioara din Orléans de Ceaikovski. În timpul colaborării noastre am intrat mai bine în contact şi cu omul Mihaela Agachi. O femeie extrem de serioasă, receptivă şi perfecţionistă, un om interesat şi meticulos.

Nu ştiam că, în anul 2010, acele filmări vor constitui baza unei emisiuni In memoriam, la trei ani după trecerea sa în nefiinţă, în ianuarie 2007. L-am avut atunci, ca invitat pe muzicologul doctor Grigore Constantinescu.

***

Dragă Grigore, i-ai urmărit cariera dar ai şi colaborat cu ea, atât ca îndrumător al lucrării sale de doctorat, intitulată Personaje lirice în travesti pentru voce feminină gravă, cât şi la Festivalul de Lied Ionel Perlea de la Slobozia, unde Mihaela a realizat, împreună cu soţul său (compozitorul şi pianistul Dan Voiculescu) recitaluri de lied, timp de opt ani consecutiv.

Şi eu am cunoscut-o mai bine după anul 1990, când era deja solistă la Bucureşti. Ştiu însă, de la ea, că era născută în 5 iulie 1951, la Paşcani, din părinţi cu rădăcini puternice în muzică. Tatăl (profesor de română) făcuse câţiva ani de Seminar, iar mama a fost soprană de coloratură cu studii la Conservator dar care (din cauza emoţiilor) nu a făcut carieră, devenind profesoară de istorie şi geografie. A fost singurul copil şi se presupune că primele lecţii de canto le-a făcut cu mama. (Interviu pentru TVR, anul 2010)

***

Mihaela Agachi a urmat studii de canto la Iaşi, la clasa vestitei profesoare Ella Urmă. La celelalte specialităţi i-a avut ca îndrumători pe: Dumitru Georgescu Kiriac (teorie-solfegiu), George Pascu (istoria muzicii), Gheorghe Ciobanu (folclor), Sabin Păutza (armonie). A fost colegă cu o altă talentată mezzo-soprană, Mariana Cioromila, cu care a păstrat relaţii de prietenie timp de mulţi ani.

Pentru ea, de neuitat a rămas însă regizorul Dimitrie Tăbacaru, “cel căruia îi datorez angajarea mea la Opera din Iaşi, dar care mi-a călăuzit şi primii paşi, cu multă răbdare, lăsându-mi toată libertatea în interpretarea personajelor”. (Interviu pentru Alex Vasiliu, TVR Iaşi, anul 2002).

 

A beneficiat de Cursurile de perfecţionare de la Weimar (cu Pavel Lisiţian) precum şi de cele ale Artei Florescu la Bucureşti, pentru care primeşte câte o Diplomă de Onoare. A fost distinsă cu Premiul al II-lea la dificilul Concurs Internaţional de Canto de la ‘s-Hertogenbosch (Olanda).

 

În timpul celor şapte ani de solistică la Iaşi (1975-1982), la cererea instituţiei, amestecă roluri mai mici (Păstorul din Tosca de Puccini, o tânără însoţitoare în Domniţa din depărtări de Mansi Barberis, Giovanna şi Maddalena din Rigoletto de Verdi, Alicia din Lucia di Lammermoor de Donizetti) cu  Suzuki din Madama Butterfly de Puccini, Lola din Cavalleria rusticana de Mascagni, Olga din Evgheni Oneghin de Ceaikovski, Hänsel din Hänsel şi Gretel de Humperdinck. Marele său debut a fost însă Amneris din Aida, după care au urmat Carmen, Rosina şi Dalila.

Din anul 1983, cu aceste eroine se prezintă şi în faţa publicului bucureştean. Le mai adaugă: Cherubino din Nunta lui Figaro de Mozart (“rol pe care nu-l prea iubeam din cauză că eram prea înaltă şi nu aveam figură de copil”), Eboli din Don Carlo de Verdi, Isabella din Italianca în Alger de Rossini, Orlofsky din Liliacul de Johann Strauss, Niklaus din Povestirile lui Hoffmann de Offenbach, etc.

 

Pasiunea mea pentru lied şi pentru muzica vocal-simfonică (din care am interpretat Recviemurile de Mozart şi Verdi,  Simfonia a IX-a şi Missa Solemnis de Beethoven, Te Deum-ul de Dvořák şi Misa Criolla de argentinianul Ariel Ramirez) am moştenit-o de la profesorul şi pianistul ieşean Ioan Welt, care m-a şi acompaniat în recitalurile de început. Atât de mult îmi place lumea miniaturilor vocale încât am hotărât să nu treacă niciun an fără o astfel de manifestare. (Interviu pentru Alex Vasiliu, TVR Iaşi, anul 2002).

 

Mihaela Agachi şi-a respectat angajamentul, pentru că era extrem de determinată şi pasionată;  astfel că anual ne întâlneam cu ea, la Ateneul Român. Îi iubea pe Richard Strauss, Hugo Wolf, Franz Schubert, Robert Schumann, Johannes Brahms dar şi pe Henry Duparc, Claude Debussy sau Gabriel Fauré. Nu lipsea din program „perla” sa, Chanson triste de Duparc. Să fi avut o premoniţie legată de dispariţia sa la numai  51 de ani?…Emblematic rămâne, peste timp, discul de lieduri având-o la pian pe neuitata Doina Micu.

 

  • Cum ai caracteriza-o pe Mihaela Agachi ca interpretă?
  • Avea un glas extrem de fonogenic, născut parcă pentru înregistrări muzicale. Microfonul îi accentua timbrul frumos şi căldura. Nu era vulcanică, tumultoasă, cu arderi impetuoase. Era adepta nuanţelor stilistice rafinate, menţinea permanent un echilibru şi o pondere, chiar dacă o cânta pe Carmen. Aş spune că punctul ei forte a rămas, mereu, spiritualitatea. Era o intelectuală pasionată de lectură şi teatru, căreia îi plăcea să intre, cu interes, în psihologia creatorului şi personajului interpretat.
  • Şi eu, la filmări am perceput-o ca pe o perfecţionistă, vorbea puţin şi era extrem de curioasă, nu numai la ce îi spune regizoarea Marianti Banu, dar şi la detaliile de decor, costum, lumini, mişcare cu baletul  (de ex. la Cântec Gitan din Carmen). În platou, parcă înflorea, era feminină, ademenitoare, captivantă.
  • Da, Mihaela era un om al contrastelor. Asta ştiu şi de la colegii ei de facultate sau de la cei de pe scenă. În ciuda unor aparenţe de tristeţe şi răceală, era un om vesel, sociabil, mereu pus pe glume, o femeie preocupată de felul cum arată în public. Aşa a rămas şi când am devenit colegi, deoarece Mihaela Agachi a fost, câţiva ani, profesoară de lied şi oratoriu la Universitatea de Muzică din Bucureşti. Păcat că Dumnezeu s-a grăbit să o ia dintre noi, în ianuarie 2007. (Interviu cu muzicologul dr. Grigore Constantinescu, pentru TVR, anul 2010).

 

În anul 2013, criticul Costin Popa (cel care i-a fost prieten timp de mai mulţi ani) i-a dedicat cartea sa Opera în portrete – Mihaela Agachi unde o descrie astfel:”a fost o voce caldă, rotundă, senzuală, mângâietoare, înveşmântată în armonice bogate, nobile, luxoase. A avut un simţ artistic înnăscut, cu totul special, muzica îi genera în suflet stări de trăire care treceau în cânt, în construirea frazelor muzicale pe care le înzestra cu pasiune şi dăruire. Vibra şi se transfigura. Analizele asupra partiturilor erau de o mare profunzime. Parcurgea sursele literare, studia libretele, jocul cuvintelor, potrivirea logică în muzică. Nimic nu rămânea nefiltrat. Ca o solidă profesionistă preocupată de detalii îşi punea probleme conexe interdisciplinare, suprapunea imagini. Un spirit cercetător şi fremătător.”

 

Luminiţa Constantinescu

 

 

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/12/111.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/12/111-150x150.jpgRevista MuzicalaRecenziiMihaela Agachi
Prima oară am cunoscut vocea Mihaelei Agachi. Tocmai apăruse discul cu Arii din opere, realizat împreună cu Orchestra Operei Române din Iaşi, sub bagheta lui Corneliu Calistru, lansat pe piaţă de Electrecord în anul 1982.     Ce timbru omogen, ce culoare autentică de mezzo-soprană, ce pronunţie bună în franceză şi...