,,Întunericul va lumina[i]

Note culinare cu privire la Marele Ospăț din Grădina Eden

Adaam

 

Mai întâi a fost acea abruptă mișcare a minții ce s-a smucit pentru prima dată spre sine, ca o lezardă a orizonturilor ce m-a separat de ei[ii] și m-a întors cu fața spre mine, spre pământ. Aceeași tăietură orizontală mi-a parcurs și pleoapa – văzând din acel moment dincolo de dilemă, din spatele imediateții, deasupra binelui și răului.

Mai întâi mi-a fost rușine și m-am ascuns. Mie, părintele tururor, mie mi-a fost rușine. De cine? Tu[iii] nu știi, dar de fapt eu i-am dat afară pe ei din grădină, eu mi-am izgonit creatorul. Păcatul e în planul meu; eu l-am plămădit prin propria-mi putere, din propriu-mi pământ. Dacă nu aruncam eu mrejele umbrei peste lume, ai mai fi gustat tu oare din febrele dulci ale cunoașterii? Înainte de rușine, eu nu cunoșteam totul, căci cunoașterea era inutilă, nu căutam, căci totul era la îndemână, nu descopeream, căci nimic nu era în ascundere – eu eram întru totul cu toate. Era destul de plictisitor.

M-am îmbolnăvit pentru a-mi putea celebra gloria vindecării. M-am ucis pentru a mă delecta la spectacolul floral al putrefacției. Eu îmi fac singur autopsia și îmi decid răspicat cauza morții, iar tu, sămânța mea, tu ești efectul veșnic al marelui meu ospăț. Tu nu știi, însă doar din ghiarele beznei se vede lumina. Dacă nu aș fi fost eu să îndrăznesc o așa operă demoniacă, nu ar mai fi venit Vindecătorul vostru, al doilea eu[iv], cel final. În mâna mea a fost de la bun început toată arhitectura creației și nici măcar Vindecătorul nu a putut să scape de mine. Cine crezi tu că l-a curpins în angoasă în cea de-a doua grădină[v], cea finală?

 

Nu, nu am pierdut paradisul. Nu am pierdut nimic, căci prin păcat am căștigat totul – m-am câștigat pe mine, izvorul libertății, posibilitatea cunoașterii. Sunt totuși prins de spaimă. Eu am ales să fiu ,,rob al păcatului”. Eu! Ce hibă… cum poți fi liber să alegi să nu mai fii liber? Eram eu oare liber în fața fructului, în fața creatorului? Din cauza voastră am căzut în păcat. Voi m-ați făcut așa! Eu nu am făcut nimic altceva decât să mă las plimbat în propria-mi pierzare de patimi și pofte puse de voi în pieptul meu. Nici măcar nu îmi era foame. Vina este numai a voastră. Împotriva ta mă întorc.

Arată-te istoriei și am să te ucid din nou.  Eu îmi dirijez minuțios până și această ură. Nu sunt atins de slăbiciune sau îndoială – mă joc. Decartând vina pe voi, nu fac nimic altceva decât să mă distrez. Iar tu, cel ce mă urmărești în acest puseu labirintic, tu crezi că păcatul m-a făcut mândru și nebun, că ,,am fost lăsat pradă minții mele blestemate”. Crezi că de asta arunc cu pietre în ei, în creatorul meu, însă ce nu știi e că după ,,cădere”, eu sunt singurul meu creator, iar ce fac acum e doar o mică ghidușie la o înmormântare. În tine, cititorule, arunc cu pietre. Mai privește odată silueta gândurilor mele, dar de data asta puțin mai detașat, la fel cum citești un banc sau o carte de rugăciuni, anticipând o glumă proastă.

(cititorul meu iubit s-a născut undeva în volbura chiorăiturilor digestive în care fructul interzis se scălda descompunându-se).

 

Doamne, vindecă-mă, căci sunt bolnav!

Oare nu cumva mă rog doar pentru a ieși din umbrele operei mele, să nu mai car povara rușinii? Nu strig eu doar ca să-mi pierd vocea ce însăși mă condamnă – chiar în acest text? Nu e și asta o perversiune a minții mele? Și unde sunt eu oare când pun această întrebare? În ce poziție m-am contorsionat în ruga aceasta? Sunt eu în afara păcatului ca să îmi pot adresa mie problema păcatului? Poate un orb să-și vadă orbirea? Iar textul acesta de ce am ținut să îl public? Și tu, citind aceste urme, presimți din capul locului că ai privi din afara mea; că tu (mă) înțelegi. Nu. Prin mine vezi lumea și prin mine mă citești. Vocabularul tău este dictat, contaminat, violentat, acaparat de mine. Dar știu eu oare că sunt bolnav fiind eu însumi bolnav? Poate însăși boala îmi dă halucinațiile redempțiunii, ca pe o glumă a ei față de mine. Eu nu mai glumesc[vi]. Gata! Vino tu, Iisuse, fix tu, să-mi arați putregaiul, că de vindecare mă ocup eu.

 

Doamne, nimicește-mă, căci eu sunt boala!

Arată-te istoriei (mele) și cheamă-mă în istoria Ta, ca să fiu și eu răstignit împreună cu Tine, ca să trăiesc, dar să nu mai trăiesc eu, ci Tu să trăiești în mine.

  

Postfață

Analizând manuscrisul, m-am blocat în fața unei posibile răsturnări a unității discursului. Există o incongruență de natură caligrafică și stilistică ce se instanțiază chiar la finalul textului original. Consider ultimul paragraf (intitulat Doamne, nimicește-mă, căci eu sunt boala!) ca fiind cel mai probabil adăugat ulterior momentului scrierii propriu-zise a acestui panseu. Deși nu dețin uneltele necesare pentru a putea dovedi fractura temporală a scrierii celor două pasaje (păstrând astfel ca ipoteză slabă și posibilitatea unei conlucrări voluntare a doi autori contemporani), este însă cert pentru mine că avem de a face cu doi autori distincți – un halucinant farsor și un umil păcătos. Ce mă frapează este alăturarea lor într-un text unitar. Ce ne rămâne din această alăturare decât o neliniștită inaderență? Textul pare mereu să ne alunece din fața ochilor, incurajând o atitudine patologică, obsesiv-compulsivă față de turnuri, de piste false, de ironie. Cu toate acestea, ultimul paragraf se suspendă singur din această patologie, pronunțând radical (prin metonimia existențială bolnav – boală) credința ,,celui trudit și împovărat”, credința omului născut din nou.

Autor:  Adaam

Postfață și comentarii:  Ștefan Bârzu

 

*****

[i] John Milton – Paradise Lost: The Second Book, Belial, 2.220

[ii] (Nota comentatorului) Intuitiv am spune că Adaam folosește pluralul (,,ei’’, ,,voi’’) probabil pentru a evidenția prezența Trinității. Cu toate acestea, autorul nu ne lasă neapărat spațiu suficient pentru o astfel de citire, cel puțin nu în forma ei tare, de prezență suverană, tocmai din pricina faptului că acesta insistă pe a le nota repetat pronumele de referință fără semnalul majusculei (,,Ei’’ sau ,,Voi’’). Astfel, modul de adresare pare mai de grabă o stratagemă de banalizare a referinței, de aducere la ridicol

[iii] (Nota comentatorului) Pe parcursul textului, obiectul de referință marcat prin ,,tu” se decentrează fără o metodă clară de la ,,tu, cititorule” la ,,tu, creatorule” și vice-versa.

[iv] (Nota comentatorului) Referință la modul în care Pavel se referă la Isus ca ,,al doilea Adam” în 1 Corinteni, 15:45. De altfel în Romani, 5:14, tot Pavel spune : ,,…Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină”, adică Isus, sau, așa cum îl numește Adaam, autorul textului de față, ,,Vindecătorul vostru”.

[v] Mă refer la Grădina Ghetsimani, însă am preferat să nu o semnalez direct, pe nume, în discurs din rațiuni strict de igienă textuală. Cumva, sună mai bine astfel.

[vi] (Nota comentatorului) În manuscrisul original, găsim că autorul a scris : ,,Voi glumi și eu față de tine.”, însă acesta, din motive necunoscute, a decis să taie această formulă și să o înlocuiască cu structura ce o avem acum de față

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/12/William_Bouguereau_-_El_primer_duelo-1024x817.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/12/William_Bouguereau_-_El_primer_duelo-150x150.jpgRevista MuzicalaEseuStefan Barzu
,,Întunericul va lumina” Note culinare cu privire la Marele Ospăț din Grădina Eden Adaam   Mai întâi a fost acea abruptă mișcare a minții ce s-a smucit pentru prima dată spre sine, ca o lezardă a orizonturilor ce m-a separat de ei și m-a întors cu fața spre mine, spre pământ. Aceeași tăietură...