Când Formaţiile Filarmonicii bucureştene te invită la un concert de sărbătoare te duci cu cele mai mari aşteptări. În mare, nu s-ar putea spune că manifestarea din 4 ianuarie 2018 nu a fost o reuşită. Concertul a avut de toate, pentru a ne desfăta sufletul aproape două ore, fără pauză. Spre final, s-a respectat oarecum şi tradiţia vieneză, orchestra interpretând „la pachet”: Uvertura operetei Liliacul, polca Tunete şi fulgere şi Valsul Imperial de Johann Strauss-fiul precum şi celebrul vals Valurile Dunării de Iosif Ivanovici (în minunată orchestraţie a lui Sergiu Sarchizov).

 

Orchestra a cântat curat, cu atenţie, dar fără supleţe, fără implicare afectivă şi acea bucurie interioară pe care ţi-o conferă o muzică spumoasă, neîncorsetată în rigorile unei simfonii sau oratoriu. Au existat minunate solo-uri la flaut, clarinet, oboi, corn, violoncel etc., partidele de alămuri au fost omogene şi curate  dar lipsea „joaca”, deconectarea interioară. Totul era foarte serios şi oarecum rigid, atât la pupitru cât şi în ansamblu.

 

Dirijorul David Crescenzi atât de admirat altădată, mai ales în partituri italiene (Boema, Traviata, Adriana Lecouvreur la Timişoara, Rigoletto la Opera Naţională Bucureşti, Don Carlo la Cluj-Napoca, Favorita şi Simon Boccanegra la Radio, Stabat Mater de Rossini la Ateneu) nu a fost în forma maximă, cunoscută şi apreciată unanim. A dirijat totul pe dinafară, dar în interior parcă exista cenzura unei prea mari concentrări, gesturile nu mai aveau acea expansiune din trecut. Chiar şi paginile orchestrale din repertoriul italian (atât de familiar lui) n-au avut întreaga încărcătura spirituală a stilului. Uvertura operei Norma de Bellini (cu care a început) a fost corectă dar monotonă, Dansul Orelor din Gioconda de Ponchielli – cu asperităţi de intonaţie şi prea puţine diferenţieri agogice şi dinamice, Intermezzo din Manon Lescaut de Puccini – fără dramatismul sentimental reliefat de alte mari baghete.

 

Corului Filarmonicii (pregătit de Iosif Ion Prunner) i-am apreciat sincronizarea, sonorităţile masive şi echilibrul la Fuoco di gioia din Otello, dar la acompanimentul  soliştilor în Trubadurul şi Văduva veselă se impunea o nuanţă mult diminuată. Alegerea Corului mut din Madama Butterfly a fost însă total neinspirată pentru un asemenea program distractiv iar interpretarea cu gura deschisă (deşi este a bocca chiusa) a schimbat atmosfera meditativă a momentului, accentuând şi intonaţia sub ton a sopranelor. Păcat!…

 

Apariţia baritonului Şerban Vasile în aria Contelui de Luna din Trubadurul de Verdi a trasat prima tuşă de strălucire concertului. Parcă nimic nu era mai potrivit sub cupola Atenelui Român decât această voce proaspătă, luminoasă şi împlinită, cu o remarcabilă frumuseţe armonică, într-un autentic stil verdian. Şerban Vasile este stăpân pe el şi pe toate subtilităţile frazării nobile. Acolo unde era nevoie de legato era făcut cu măiestrie, respiraţia era liniştită, partea cu cor a avut impuls şi tensiune, totul terminându-se cu un imperceptibil diminuendo. Oare cine a hotărât să se taie recitativul?!…

 

Pentru prima sa interpretare, soprana Irina Iordăchescu a ales o neaşteptată arie, cea a eroinei principale din opereta Văduva veselă de Franz Lehar, într-o variantă uşor adaptată care i-a permis să ne fascineze din nou cu frumuseţea unor acute boltite, senzuale, filate într-un dulce piano. Şi chiar dacă orchestra şi corul erau într-o nuanţă acoperitoare, ea şi-a continuat traseul de o impecabilă muzicalitate.

 

După părerea mea, apogeul serii de 4 ianuarie a fost duetul Leonora-Contele de Luna din Trubdurul de Giuseppe Verdi. Parcă eram la Metropolitan sau Scala din Milano. Ce să-mi doresc mai mult decât această fericită îmbinare de glasuri tinere, adevărate bijuterii, cărora Divinitatea le-a dăruit carate de maximă valoare?!… Irina Iordăchescu – Şerban Vasile, un cuplu capabil să stea în corolarul oricărei scene din lume. Un Conte suveran pe cântul său, cu un aliaj timbral solar şi o densitate spirituală cu infinite nuanţări lăuntrice, alături de o Leonoră cu prestanţă de regină, feminină şi hotărâtă, un glas cu învăluire catifelată, dar răscolitor prin sinceritatea şi trăirea adevărată a personajului.

 

În final, cei doi solişti, alături de Corul şi Orchestra Filarmonicii “George Enescu” au dăruit asistenţei şi Brindisi din Traviata. N-a fost nicio problemă pentru bariton să susţină partitura tenorului!

 

Odată cu finalul, cu nelipsitul Marş al lui Radetzki şi cu urările dirijorului David Crescenzi de sănătate şi mulţi bani, s-a instalat şi zâmbetul atât de dorit într-un concert de sărbătorire a Anului Nou. Cam târziu însă!

 

Oricum, rămânem cu bucuria unei muzici de largă accesibilitate, interpretată calitativ, sub bagheta unuia dintre cei mai apreciaţi dirijori ai ţării şi cu redescoperirea entuziasmantă a două voci de referinţă. Mulţumim, nu e puţin!…

 

Luminiţa Constantinescu

Foto: Florin Artist

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/01/26733392_1605815719464493_4961082553962780897_n.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/01/26733392_1605815719464493_4961082553962780897_n-150x150.jpgRevista MuzicalaCronica
Când Formaţiile Filarmonicii bucureştene te invită la un concert de sărbătoare te duci cu cele mai mari aşteptări. În mare, nu s-ar putea spune că manifestarea din 4 ianuarie 2018 nu a fost o reuşită. Concertul a avut de toate, pentru a ne desfăta sufletul aproape două ore, fără...